Descriere

Părăsiți de mamă, șase micuți trăiesc la limita supraviețuirii

Un copil care doarme pentru a uita de foame și nu pentru a visa, este un copil condamnat să nu iubească, niciodată, soarele care îi bate, dimineața, în fereastră.

Aș fi vrut să încep istoria cu : „A fost odată ca niciodată”, cu o țară îndepărtată în care sase copii își așteaptă ursitoarele, în fiecare seară, pentru a-și spune dorințele. Unul vrea o împărăție cum nu s-a mai văzut, altul visează la un cal nărăvaș, o fetită speră la o rochie de prințesă.

Din păcate, povestea începe cu „a fost odată ca întotdeauna în România…”. Șase copii așteaptă ceva de pomană – unul vrea ceva de mâncare, altul și-ar dori o pereche de ghete, o fetiță visează să fie prințesă, dar tremură în așteptare iernii. Cel mai mare dintre ei își dorește să se întoarcă la școala pe care a părăsit-o pentru a-și îngriji frățiorii…..

În comuna Mischii, la 40 de kilometri de Craiova Olguței, la o margine de sat, un copil murdar și tuns chilug aproape că sare în fața mașinii, apoi dispare prin spărtura unui gard.
Drumul e prost și plin de excremente de animale. Câmpul, arid, din partea dreaptă a asfaltului, îți dă senzația de decor apocaliptic.
O mână de case sărăcăcioase par aruncate la întâmplare, rătăcite într-o Românie indiferentă.

În dreptul unei porți, o bătrână mătură un praf care pare etern. Un praf așternut pe sufletul unui întreg popor. Colbul unei istorii care se încăpățânează să ne evoce că sărăcia s-a născut pe meleagurile astea.

” Săru’mâna, mamaie! Căutăm familia Paraschivu”.

Bătrâna, trezită parcă dintr-un vis amar, își sprijină anii de uluca uscată a gardului și ne privește de parcă întrebarea venea din altă lume.

” Ați trecut pe lângă ei, mamă. Saracu’ bărbat, l-a lăsat nevasta cu copiii pe cap și a fugit în lume. Muncește de dimineață până seara, pe unde apucă, să le pună ceva pe masă. Îi plângi de milă de cât de slab și obosit e”.

Copiii nu știu să desfacă o ciocolată

Ne îndreptăm spre locul indicat de bătrână. Șase perechi de ochi privesc cu teamă către noi și cu lăcomie spre pungile cu alimente pe care le-am adus. Sunt murdari, slabi și, cu toate că frigul bate la ușă, nu au nimic în picioare.
Bogdan, fratele cel mare, se pune protector în fața lor. Are doar 15 ani. “Tata nu-i acasă. E la muncă, vine abia la noapte. Ați venit să ne luați?”, ne întreabă cu groază în glas.
Îi explicăm ca am venit să încercăm să-i ajutăm și că le-am adus ceva de mâncare. Expresiile copiilor se schimba într-o secundă. Se năpustesc asupra mâncării cu o ferocitate aproape inumană. Într-un colț, un copilaș nu face niciun gest spre pungile cu mâncare. Privește în gol cu o maturitate apăsătoare care exprimă, fără cuvinte, chinul la care este supus. Vinovat fără vină!

Ii punem o ciocolată în mânuțe. Pentru un copil, ciocolata este cadoul suprem. Băiețelul trist ține strâns ciocolata, de parcă ar vrea să se convingă că este reală, că nu va dispărea. Ar vrea să o desfacă, dar nu știe cum. Nimeni, niciodată, nu i-a mai dat o ciocolată întreagă. Mereu, a avut parte doar de o bucățica. “Cum te cheamă?” Micuțul nu răspunde. Nici măcar nu îndrăznește să ne privească. ” Andrei, îl cheamă”, ne răspunde o femeie de peste gard, care se prezintă drept mătușa copiilor .

Trăiau într-o casă fără uși și geamuri

“Sora mea a fugit în Spania și nu a mai vrut să știe de ei. Voia haine, farduri, dansuri. Tatăl lor și-a pierdut slujba și nu aveau nici după ce bea apă. I-am găsit pe toți înfometați, trăind într-o casă fără geamuri și fără uși. Am vorbit cu un bărbat din satul meu și a acceptat să-i lase să stea în casa asta. Cumnatul meu e muncitor și lumea din sat îi dă de lucru, niciodată nu spune “Nu”. Dar nu face față singur, ăștia mici nu au nimic, haine, pantofi, abia dacă au să pună ceva pe masă, se bat pentru o pungă cu pufuleți”.

Sora lor, mamă la 14 ani

Andrei are trei ani și e cel mai mic dintre frați. S-a născut cu un handicap de vedere. Nu vede nimic cu un ochi. Pentru el defectul este o normalitate, ca și foamea, frigul și sărăcia în care s-a născut. Cândva a fost văzut de un medic, dar orice tratament, orice intervenție chirurgicală costă bani.

“ Ei sunt șapte frați, mai au o sora de 14 ani, dar a rămas însărcinata și a plecat să stea cu băiatul care a lăsat-o grea și cu părinții lui”, mai spune femeia.

Adunați laolaltă într-o soartă comună, micuții sunt condamnați la obscuritate de către părinții inconștienți și ignoranți. Părăsiți de mamă care, atrasă de mirajul occidentului, a plecat fără a mai privi în urmă, lăsându-i cu un tatăl depășit de situație. Bărbatul nu poate munci decât cu ziua, pe unde apucă, în timp ce copiii sunt lăsați în seama fratelui mai mare și la mila vecinilor.

Apoi, tabloul se rupe și fiecare copil, în parte, devine o rană individuală. Sentimentele lor sunt confuze. Cei mici nu au cunoscut atingerea mamei, pentru ei abandonul este o normalitate; doar cei mai mari dintre frați știu că undeva, în lume, există o femeie care le-a dat viata.

Mānâncă varza murată și-și asteaptă părintele

Seara, când copii norocoși se ghemuiesc în brațele părinților, frații cei mari le spun celor mici povești inventate despre mama lor. Ei nu înțeleg ce înseamna mamă – pare un fel de zână bună care, la un moment dat, o să vină și o să îi salveze din mizeria în care trăiesc. Zi după zi, ei așteaptă izbăvirea maternă.

“ Ce aveți în frigider? ”, îi întrebăm.
“ Niște varză murată”. Răspunsul simplu cataloghează perfect viața lor. Fără pâine, fără carne, agățându-se de fiecare firimitură care-i ajută să păcălească foamea.
Când te naști într-o lume strâmbă, nu poți visa la normalitate, pentru că nu o cunoști.
Inter: “ Îi doresc să treacă și ea prin ce trecem noi”

Românii au trăit în picioarele goale, au muncit în picioarele goale, au fugit de persecuții în picioarele goale și au luptat în picioarele goale pentru ca urmașii lor să poată pășii în viață încălțați.

În timp ce mulți micuți sunt târâți, îmbufnați, prin magazine pentru a-și alege pantofiorii, câteva perechi de piciorușe goale își trăiesc copilăria în mizeria cotidiană.
Micuțul Andrei și frățiorii lui se încalță doar iarna, când frigul devine insuportabil și, atunci, cu ce prind de la cei mari. Încălțămintea e o prioritate și o poartă doar cei care trebuie să muncească.

Bogdan a renunțat la scoală pentru a putea avea grijă de frățiorii mai mici.
” Mi-aș dori să mă pot întoarce la școală, dar cine are grijă de ei? Tata e plecat toată ziua, nu pot sta doar la mila vecinilor. Dacă nu am ce sa le dau sa mănânce, mai tai lemne, măcar să fac focul, să nu le fie frig. Poate, cândva, o să reușesc să termin scoala. Când le e foame, ei plâng după mamă, eu nu vreau s-o mai văd și-i doresc să treacă și ea prin ce trecem noi. Atât.”

înainte, trăiau într-o casă fără geamuri, fără sursă de căldură și fără curent. Când i-au găsit rudele, erau aproape sălbăticiți. Acum, stau înghesuiți în două camere mizere, tavanul aproape cade peste ei și miroase înfiorător a mucegai. Norocul nu a fost, nici de data asta, de partea lor.

Le mulțumesc lui Dan Brainless care mă susține în campaniile mele și Danei Neagu, jurnalist, care m-a însoțit pe teren și se ocupă îndeaproape de cazul acestor copii.