“ Mami nu a murit, a plecat la Doamne-Doamne și o să ne ajute”! 

Într-un cimitir din localitatea Cărbunești, județul Prahova, Eliza( 7 ani) și Mihaiță( 5 ani) se roagă și ating cu evlavie o cruce rece de piatră. Mama lor e acolo și le ascultă, tăcută, durerea ce le macină sufletele mici și firave. Tatăl micuților, Eugen Moise, privește, împietrit, mormântul soției. Are atât de multe să-i spună. Dorul care-l doboară, casa părăginită pe care nu reușește să o consolideze, coșmarurile micuților, strigătele fetiței, în miez de noapte, după mama ei, lacrimile lor când văd cum alți copii au mămici ce le dăruiesc jucării, dulciuri și haine frumoase, banii puțini și munca grea de pe șantier, nopțile când se culcă flămând ca cei mici să aibă ce mânca.

În timp ce aprinde lumânarea, capul i se prăbușește în piept, oferind imaginea pustiită a unui bărbat deznădăjduit. Mâinile îi cad pe lângă corp și vocea se sparge în mii de lacrimi. Lumânarea se aprinde ușor, obișnuită să poarte mesaje către cer.

Băiețelul, Niță, atinge ușor crucea rece și eternă. Copiii nu ar trebui să descopere moartea. ” Mami, mami!”. Doar atât, restul gândurilor se pierd într-o rugă mută. Dumnezeu e prea departe pentru el, nu a venit timpul să-l cunoască și să-i pună întrebări.

Fetița privește, înmărmurită, flacăra lumânării. Un suflet orfan care a învățat, prea repede, drumul printre cruci. Poeziile de la școală se întrepătrund cu rugăciunile din cimitir. Lacrimi și visuri de copii.

Câțiva oameni curăță un mormânt alăturat. Nu înțeleg drama, doar subiectul este interesant. „De ce a murit mami, fetițo?”. Copilul îi privește fix, nu a înțeles întrebarea.

Ea știe că mami nu a murit. Mami este mereu lângă ea, îi simte prezența, palmele ei îi șterg lacrimile, zâmbetul îi luminează sufletul.

” Mami nu a murit, ea a plecat la Doamne-Doamne și o să ne ajute”.

Se țin cu toții de mâini, își iau rămas bun de la ființa dragă și pornesc, tăcuți, spre casă….

Tatăl muncește pe șantier

Curtea familiei Moise e înconjurată de pădure și tristețe. Urme de pași mici ne indică drumul către o portiță nehotărâtă. În fața ei e lumea noastră, cu grijile cotidiene, cu vacanțele ce se apropie, cu aerul condiționat din mașină, cu Fanta și Redbull, cu ochelarii de soare și adidașii pe care evităm să-i murdărim.

În spatele ei stă închisă o altă lume. O lume unde viața e gri, unde munca ține loc de vacanță, unde durerea nu are granițe și copiii ne pot explica ce înseamnă moartea și chinul.

Casa, prea bătrână pentru a mai duce greutatea anilor, cu acoperișul spart și coșcovit, stă aplecată într-o rână, de parcă timpul nu mai are răbdare cu ea. Crăpăturile mari din pereți ascund tot felul de viețuitoare. În umbra ei se ascunde povestea groaznică a celor doi frățiori, loviți, crunt, de soartă.

” Au venit, au venit!”, Eliza respiră precipitat și o ia la goană spre casa dărăpănată. În urma ei rămâne un băiețel care ne privește uimit, cercetându-ne din cap până în picioare. “Sunt Mihăiță și am cinci ani.” Fata se întoarce în fugă și fixează cu intensitate sacii cu jucării pe care îi cărăm . ” Ce aveți acolo, sunt pentru noi?!”, întreabă copila cu speranță în glas. Copiii sunt plăpânzi și frumoși. Cea mică ți se lipește de suflet din prima clipă. ” V-am adus jucării și dulciuri.”

În spatele curții, un bărbat lasă jos o drujbă. Mâinile bătătorite spun povestea muncilor grele de pe șantier. Își șterge palmele cu marginile tricoului și se îndreaptă spre noi. Pașii lui par nesiguri și obosiți. Privirea se mută de la noi la copii, trădând grija unui părinte iubitor.

Un infarct a răpus-o la 27 de ani

De când i-a murit soția, bărbatul trăiește doar pentru cei mici.

Ochii lui, plini de lacrimi, ne descriu coșmarul pe care l-a trăit.

” Plecam la muncă în Cehia, eram la vamă și am sunat acasă să văd ce fac copiii. Mi-au spus că soției i s-a făcut rău și au dus-o cu salvarea la spital. După puțin timp, m-a sunat o rudă să-mi spună că a murit. A făcut infarct. Cum să faci infarct la 27 de ani?”, ne întreabă, pierdut, Eugen.

Bărbatul nu știe cum a ajuns acasă. Toată existența , toate planurile, dispăruseră într-o clipă. Destinul își schimbase sensul. Ziua se transformase în noapte, lumea nu mai avea sens. „Dacă nu erau micuții nu știu ce s-ar fi ales de mine. Nici nu mă gândesc să mă recăsătoresc. Nimeni nu-i poate lua locul.”

Tot ce respiră, de atunci, este durere și disperare. Aplecat peste mormântul soției, i-a promis că toată viața și-o va dedica celor mici.

Mihăița privește prin gard cum un copil se plimbă cu mașinuța visurilor lui

În curtea vecină, un băiețel se plimbă într-o mașinuță electrică. Mihăiță se apropie de gard. Copiii par că se cunosc bine. Unul privește mândru de la înălțimea jucăriei scumpe, celălalt se oprește la granița pe care i-a trasat-o destinul. Ochii limpezi de copil nu se pot dezlipi de mașinuța vecinului. ” A zis tati că poate, într-o zi, o să-mi ia și mie o mașină ca asta. O să mă plimb cu ea prin toată curtea.” Știe că nu o să primească, niciodată, așa o jucărie scumpă, dar îi place să viseze, să se imagineze jucându-se alături de copiii mai norocoși decât el.

Băgată cu totul în sacul cu jucării primite, Eliza strânge la piept fiecare păpușă în parte. Își umple brațele cu jucărioare și aleargă să i le arate tatălui . Acesta, în timp ce discută cu noi, pregătește masa copiilor.

Masa lor: fasole și pâine 

Pe aragaz, o oală mare cu fasole, iar câteva pâini așteaptă masa de prânz. Atât. La sfârșit, nu vor avea niciun desert care să le îndulcească copilăria. “ Fac tot posibilul să nu le lipsească nimic, dar asta e tot ce le pot oferi. Uneori, hrana ajunge doar pentru ei, dar nu contează, mă las, bucuros, pe mine pentru copilașii mei. Muncesc cu cârca pe șantier, din salariu meu abia am ce sa le pun pe masă.Tot încerc să mai repar câte ceva la casă, dar sunt atâtea de făcut și nu am cu ce. Am făcut sacrificii, la sânge, să strâng bani să le fac o baie, să nu se mai spele în frig. Nu-mi permit să le iau dulciuri, jucării sau hăinuțe frumoase. Noaptea, au coșmaruri, Eliza țipă în somn după mama ei și sufletul meu moare puțin câte puțin”, ne povestește Eugen.

Bucătăria e mică și întunecată, camerele , aproape de nelocuit, se pierd într-un labirint de neînțeles. 

Copiii ne trag de mână spre camera lor. „Haideți să vedeți unde dormim”. Două paturi suprapuse, improvizate din materiale adunate de ici de colo. Un bec chinuit păstrează camera în semiobscuritate. În jur nu este nicio jucărie. Nici o păpușică nu îi ține locul micuței cât este la școală, nicio mașinuță nu transformă podeaua în circuit de curse.

Camera arată ca o rană pe sufletul micuților. Copilăria a lăsat loc tristeții.

Jucăriile altor copii, fericirea lor 

Cea mică a uitat de noi. Aranjează, cu grijă, păpușile în patul ei apropiat de cer și vorbește cu fiecare în parte. Micuțele marionete au primit, deja, câte un nume. Jucăriile nu sunt noi, de ele s-au bucurat alți copilași înaintea ei. Copii care au primit altele în schimb. Dar pentru ea sunt tot universul. Un univers sumbru, care se închide înaintea ei.

“Cine vrea o ciocolată?”, îi întrebăm răvășiți de ce vedem. Micuții privesc neîncrezători punga cu dulciuri. Nu sunt obișnuiți să primească cadouri. Mânuțele timide prind curaj. Rușinea luptă cu dorința inocentă.

Bucuria supremă pentru orice copil,dulciurile. Plecăm cu inima grea și cu promisiunea către noi înșine că vom face tot posibilul să le redăm măcar un strop din copilăria lor pierdută.

În urma noastră, copilașii privesc cu năsucurile lipite de geam. Eliza începe să deseneze ceva pe urma lăsată de abur. O siluetă de femeie. Un desen stângaci în care ea vede toată frumusețea mamei, apoi, privește cum desenul dispare.

De ce viața este atât de grea,de ce îngerii zâmbesc doar din fotografii, de ce mami nu le mai spune povesti? Noaptea se lasă peste sat, iar coșmarul continuă…

Cei care vor să mă sprijine în acestă campanie să le alungăm coșmarurile acestor copilași o pot face AICI: