Un copil de numai doi ani și surorile sale trăiesc într-o sărăcie lucie, crescuți doar de mamă într-o casă care stă se prăbușească pe ei.

Mănâncă mămăligă și așteaptă cu groază venirea iernii.

Aș fi vrut să încep istoria cu : “A fost odată ca niciodată”, cu o țară îndepărtată în care trei copii își așteaptă ursitoarele, în fiecare seară, pentru a-și spune dorințele. Un băiețel vrea o împărăție cum nu s-a mai văzut, o fată visează la un laptop care să-i deschidă ușile spre lumi noi, o fetită speră la o rochie de domnișoară demnă de o prințesă.

Din păcate, povestea începe cu „a fost odată ca întotdeauna în România…”. Trei copii așteaptă ceva de pomană – Ionuț vrea ceva de mâncare, Mihaela visează să fie prințesă, dar tremură în așteptare iernii, iar sora lor mai mare, Georgeta, își dorește un birou pe care să-și facă lecțiile și să scape de durerile crunte de spate pentru că este nevoită să scrie încovoiată pe un scaun șubrezit.

În comuna Chiojdeanca, județul Prahova, la o margine de sat, drumul e prost și plin de excremente de animale. O casă sărăcăcioasă  pare aruncată la întâmplare, rătăcită într-o Românie indiferentă.

În dreptul unei porți, Cristina ( mama copiilor) mătură un praf care pare etern. Un praf așternut pe sufletul unui întreg popor. Colbul unei istorii care se încăpățânează să ne evoce că sărăcia s-a născut pe meleagurile noastre. Șase perechi de ochi de copil privesc cu teama către noi și cu lăcomie spre pungile cu alimente pe care le-am adus. Le explicam că am venit să încercăm să-i ajutăm și că le-am adus ceva de mâncare. Expresiile copiilor se schimbă într-o secundă. Speranța! Cel mic, Ionuț( 2 ani și jumătate) privește în gol cu o maturitate apăsătoare care vorbește, fără cuvinte, despre chinul la care este supus. Vinovat fără vină! Îi punem un corn cu ciocolată în mânuțe. Pentru un copil, ciocolata este cadoul suprem. Băiețelul trist ține strâns cornul, de parcă ar vrea să se convingă că este real, că nu va dispărea.

Muncește într-o fabrică de pufuleți.

Alexa, mama copiilor, își începe povestea cu glas stins. “Pe primul soț l-am cunoscut la 15 ani. Eram o copilă ignorantă și săracă. După doar un an, la doar 16 ani, am născut-o pe Georgeta și trei ani mai târziu a venit pe lume Mihaela. Au început scandalurile. Era gelos, venea mereu băut, mă umilea și mă jignea. Când nu am mai putut să suport, am divorțat. Îmi era foarte greu singură cu doi copii și, după un timp, l-am cunoscut pe al doilea soț. Am sperat că lucrurile se vor așeza în viața mea. L-am născut pe Ionuț și mă gândeam că, în sfârșit, copiii mei vor avea o soartă mai bună. Nu a fost deloc așa. Istoria s-a repetat și cu al doilea bărbat. Am plecat și am înaintat divorț”. Acum, femeia muncește, în schimburi, la o fabrică de pufuleți unde câștigă un salariu de mizerie. În acest timp, fetele sunt și mamă și tată pentru frățiorul lor.

Tavanul se poate prăbuși peste ei.

Seara, când mama lor e la muncă, Georgeta și Mihaela  îi spun lui Ionuț povești inventate. Cum, într-o zi, va avea toate dulciurile și jucăriile din lume, cum vor trăi într-o casă mare și frumoasă unde pereții nu vor mai sta să cadă și, iarna, frigul nu le va mai mușca din trupuri.
În timp ce mulți copii sunt târâți, îmbufnați, prin magazine pentru a-și alege pantofiorii, o pereche de piciorușe goale își trăiește copilăria în mizeria cotidiană.
.
Georgeta și Mihaela își doresc cu ardoare un laptop și un birou unde să-și facă temele pentru că  nevoite să scrie pe scaune. “Eu și sora mea suntem premiante, chiar dacă trăim în condițiile astea. Știm că învățătura e singura cale să ieșim din mizerie și sa reușim să ne ajutăm mama și frățiorul”.
Acum, trăiesc într-o casă insalubră, tavanul aproape cade peste ei și miroase înfiorător a mucegai. Mâncarea lor de bază sunt cartofii și mămăliga. Norocul nu a fost, nici de data asta, de partea lor.

NOTĂ: Așa cum procedez în toate campaniile mele, cei care vor să cunoască aceasta familie mă pot însoți, peste două săptămâni, când voi ajunge, din nou, la ei. Având în vedere că cele două fete, minore, și frățiorul lor sunt singuri în casă cât timp mama e la muncă, nu pot da adresa completă unor străini. Dacă vă îndoiți de autenticitatea cazului, puteți suna la primăria din localitate pentru informații despre această familie.Un copil de numai doi ani și surorile sale trăiesc într-o sărăcie lucie, crescuți doar de mamă într-o casă care stă se prăbușească pe ei.

Cei care vor să mă sprijine în această campanie o pot face AICI: