Crește singur copiii altui bărbat îngropând morții

Nicolae Păun, din comuna Brazi, jud Prahova, se zbate să hrănească trei guri de copil cu ce câștigă muncind, ca gropar, la cimitirul din sat. Când și-a cunoscut fosta soție, aceasta a venit în casa lui Nicolae cu un copil în brațe și unul în burtă. Acest lucru nu l-a împiedicat să o ia de nevastă, iar din mariajul lor a mai venit pe lume un băiețel. După un timp, mama copiilor s-a plictisit de viața de familie și i-a părăsit. Lovitura aproape că l-a doborât pe bărbatul cu inimă mare, însă a ales să lupte pentru cele trei suflete nevinovate la care nu vrea să renunțe pentru nimic în lume.

Copiii: Georgiana, Alexandra și Valentin dorm toți într-o singură cameră dărăpănată, se spală în frig și sunt nevoiți să meargă la toaletă în fundul curții. Nu au nici măcar un televizor care să-i mai facă să uite necazurile care le-au ucis copilăria.

Când se simțea rău, bunicul meu avea o vorbă : “Pământul galben mă mai scapă, tataie!” Eram prea mic să înțeleg morala zicalei. Pământul este singurul care ne primește fără să facă diferențe. Săraci sau bogați, răi sau buni, frumoși sau urâți, toți ajungem în același loc.

La final, avem nevoie de un singur om, cel care deschide pământul înaintea noastră.

Morții “îi pun” o pâine pe masă.

Mâinile lui Nicolae miros a lemn proaspăt tăiat, a durere și veșnicie. Fără să realizeze, el deține cheile spre lumea de apoi.

Pentru el, pământul nu este rotund, este doar tare sau cleios. Cu palmele umflate de muncă, deschide drumul sufletelor chinuite. Nimeni nu are voie să rămână veșnic în lumea noastră.

Noroi și frig. Ploaia mocănească lipește pământul de cazmaua care se îngreunează. Bărbatul continuă să sape. Știe că moartea nu așteaptă ca soarele să usuce cimitirul.

Duce viața în spate ca pe o desagă încărcată cu dureri. Dacă ar scoate afară tot chinul trăit, nu ar mai rămâne nimic din el ca om. Doar o amintire a visurilor pe care și le-a făcut de-a lungul drumului.

Ca orice om, a simțit că poate să iubească, că are în el atâta soare și atâta lună, atât pământ și atât cer, atât de oferit și multe așteptări.

A luat-o cu un copil mic și unul în burtă. Celui nenăscut i-a dat numele său.

 Și-a cunoscut femeia ca orice bărbat normal, nu au cântat viori, vântul nu a gonit prin frunze și el nu a știut să facă jurăminte frumoase.

” De mic, nu am știut ce-i aia mamă, m-a părăsit. Am stat, o perioadă, la casa de copii până a venit tata să mă ia acasă. A trebuit să pun o pâine pe masă, așa că am învățat să curăț mormintele, să îngrop morții, orice ca să supraviețuiesc”, își începe  povestea Nicolae.

Apoi, viața i s-a schimbat. Inima a început să-i bată pentru o femeie. În căsnicie, ea a venit cu doi copii dintr-o altă relație, Georgiana și Alexandra. Bărbatul nu s-a uitat în urmă, a privit doar spre viitor. Nu a pus întrebări.” Nu i-am reproșat, niciodată, că nu-s
ale mele. Mai mult, pentru că atunci când am cunoscut-o era însărcinată cu Alexandra, am hotărât să o recunosc ca a mea, să nu fie trecut în certificatul ei: tată necunoscut. Apoi, a venit pe lume și Valentin, singurul meu copil de sânge”, ne-a mărturisit bărbatul.

Casa râdea odată cu ei și lumea lui era perfectă. Schimbarea a venit brusc, ca o lovitura în moalele capului.

Serviciile sociale recomandă ca cei mici să rămână cu Nicolae.

Relația nu a funcționat așa cum a visat el. Femeia neglija copiii, iar lui, după o vreme, nu i-a mai oferit nicio atenție. El nu știa să spună cuvinte frumoase. Simțea că femeia își dorea altceva, că se plictisise. Viața de familie era grea – lipsuri multe, sacrificii care trebuiau făcute pentru copii. “În trecut, ea a mai plecat un an de
acasă, fără să o intereseze de cei mici. S- întors, dar deja ceva se rupsese în mine, am încercat, dar n-am mai putut să trec cu vederea comportamentul ei, așa că am divorțat. A plecat din nou, iar copiii au rămas cu mine. S-a făcut și o anchetă socială din care reiese că cei mici doresc să locuiască la mine pentru că mama lor nu avea grijă de ei motivând că are o slujbă obositoare. Eu nu puteam să-i las în stradă,
mai ales că am crescut fără mamă. Ce dacă nu-s ai mei, eu îi cresc, eu sunt tatăl lor. Numai eu știu cât mă chinui să-i cresc. Sună îngrozitor, dar când nu-s morți de îngropat, mi-e groază că nu am ce să le pun copiilor pe masă. Eu pot să mă culc cu burta goala, dar ei..? Toate s-au scumpit, vine iarna, avem nevoie de lemne, nu știu încotro s-o apuc”, ne spune bărbatul cu glas amar.

Fetițele își doresc să nu mai facă baie în frig, iar băiețelul, o mamă!

Două camere, atât înseamnă căminul lor. Două camere și patru suflete.
Cei trei copii: Georgiana(13 ani), Alexandra(10 ani) și Valentin( 8 ani) dorm în două paturi suprapuse.

– Cum dormiți, voi, aici?

– Ea doarme în patul de sus și eu dorm cu fratele meu în cel de jos.
De când a plecat mama îi este frică să doarmă singur, ne mărturisește fata cea mare.

În bucătărie, lucrurile sunt vechi, ponosite. Dulapul, antic, susține greu câteva farfurii descompuse.

” Totul este vechi, și aragazul, și frigiderul – dacă ar fi să fac o listă cu cele necesare nu aș ști de unde să încep și unde să termin”, spune tatăl.

Baia nu există, copiii se spală afară, dar nu și-au pierdut simțul umorului. Când le cerem să ne arate baia, vin și ne pun în față un lighean verde. Umorul poate fi, de multe ori, trist.

Toaleta, marcă înregistrată pentru o Românie educată, este doar o construcție de lemn, undeva în fundul curții.

Fetele, mici domnișoare, ne povestesc cu tristețe despre neajunsurile lor. “Tot ce ne dorim este o baie civilizată, cu toaletă și săpunele pentru fete. Nimic altceva”. Pentru ele, o dimineață frumoasă nu este una în care să privească soarele stând la malul mării, ci o dimineață în care să nu mai meargă, în frig, la baia din curte.

Îl întrebăm și pe Valentin ce-și dorește cel mai mult. Băiețelul ne privește cu ochi triști și răspunde în șoaptă:” Pe mama”.

Casa dărăpănată, singurul refugiu

Bărbatul privește când la copii când la casă. Zidurile sunt netencuite și, pe alocuri, găurite. Câteva materiale de construcție, insuficiente, sunt depozitate în spatele căsuței mici. Din puținii bani pe care îi caștigă, tatăl mai cumpără, una alta pentru a petici, pe ici – pe colo, locuința.

” Când îmi rămân bani, încerc să mai repar câte ceva. E greu,
materialele sunt scumpe, vine iarna – nu mai sunt bani de reparații.”

De multe ori, se gândește că dacă oamenii ar înceta să mai moară, ar lua cazmaua și ar planta, în fiecare zi, copaci. Copaci care să crească pe sufletele celor care zac în pământ. Să stea, apoi, și să privească cum, ramurile lor, se înalță către Dumnezeu.

A văzut atâția oameni plecând din lumea asta. El i-a coborât în groapa eternă. Bogați și săraci, deopotrivă. Un lucru a înțeles din ce a văzut, că nu luăm nimic pe lumea cealaltă. Singurele valori care merită apreciate, cât ești în viață, sunt familia și sănătatea. Asta își dorește și el – copiii să fie bine și el sănătos pentru ai putea crește.
În rest, totul este deșertăciune.

Cimitirul, loc de muncă și de joacă.

Pentru copii cimitirul este doar locul de muncă al tatălui. Cei mici sunt atrași de locurile unde muncesc părinții. Aleile dintre morminte devin locul lor de joacă. O imagine macabră – micuții se hârjonesc printre cruci și eternitate. O joacă nefirească, o copilărie fără vacanțe în străinătate sau parcuri tematice. În schimb, zâmbetele lor ar putea înveseli iarba crescută peste sufletele pierdute.

Matematică macabră. Cel mic citește anii de pe cruci și încercă să afle câți ani au trăit cei îngropați acolo.

” 2022 – 1962, cât face, tati?” ” Puțin,tati, foarte puțin. Cat o viață de om.”

Vântul își face loc printre cruci. Miros de toamnă și ploaie, picioare goale și multe dorințe. Să visezi la jucării în cimitir este îngrozitor. Copiii își fac de lucru pe lângă tatăl care îngrijește mormintele. Florile din jur au aceeași culoare ca și cele din grădină. Însemnătatea lor nu contează pentru fete – cele mici le privesc cu ochi
de copil.

La plecare, cel mic ne conduce până la poartă. Se cocoață pe gardul neterminat și ne privește cu speranță.

” Când mai veniți pe la noi?”

” Când o să strangem un sac de fericire, copile”.

Cei care vor să ne ajute să umplem sacul cu fericire pentru acești copilași necăjiți și pentru acest tată cu inimă de mama o pot face AICI: