Părăsiți de mamă și cu o bunică paralizată, cinci frățiori ne imploră:“Vă rugăm, ajutați-ne, nu-i lasați să ne despartă”!

În localitatea Tătaru, Prahova, cinci copilași trăiesc cu groaza în suflet că, în orice moment, autoritățile îi vor despărți. Mama lor i-a abandonat, anul trecut, iar bunica, singura care ar fi putut să-i îngrijească, își plânge durerea și neputința deoarece un atac cerebral a lăsat-o paralizată. Casa în care locuiesc riscă să se prăbușească, în orice moment, și sunt nevoiți să se înghesuie toți într-o singură anexă insalubră( mi-e greu să o numesc cameră) unde frigul le mușcă din trupurile firave. Singurul care se zbate ca acești copilași să rămână împreună este chiar primarul localității, Ionuț Popa și care, în disperare de cauză, ne-a cerut ajutorul.

Nu știu ce se întâmplă în jurul meu. De ceva vreme, întâlnesc din ce în ce mai multe situații în care mamele își părăsesc copiii, lăsându-i în grija bărbaților. Viața grea, dorința de mai bine, tentațiile prea mari, le determină să își ia lumea în cap. Și aleg să fugă, să lase în urmă familii destrămate și copii nenorociți.
Egoismul, lipsa educația, dezumanizarea le împinge spre o viață mai facilă.
Copii rămân pe loc, dezorientați, fără speranță, fără familie. Nu își pot lua viața în propriile mânuțe, iar cei de care depind le murdăresc și ultimul strop de credință.

„Mama nu ne-a iubit și nu ne-a mângâiat, niciodată”

Cei cinci frățiori din Brazi: Alin(13ani), Ionuț (12 ani), Ana Maria( 8 ani) și gemenii Andrei și Eugen( 6 ani) își trăiesc chinul într-o sărăcie greu de descris. În viața lor nu există nicio poveste frumoasă pentru că nimeni, niciodată, nu le-a spus ce însemnă o poveste. Ei nu pot visa la jucării sau la dulciuri, la o casă decentă sau, măcar, la un pat adevărat în care să se odihnească.
Cinci suflete inocente într-o viață murdară. Ei nu pot visa, nici măcar la o mamă, pentru că mama lor, femeia care le-a dat viață, i-a părăsit. ”Mami a plecat și nu i-a mai păsat de noi. Am plâns și ne-am rugat de ea să nu ne lase, dar nu a interesat-o. Domnul primar a sunat-o de multe ori să se întoarcă, că avem nevoie mare de ea, dar nu i-a răspuns. Eu cred ca nu ne-a iubit și abia aștepta să scape de noi. Nu ne-a mângâiat, niciodată”, ne-a mărturisit, cu ochii în lacrimi, Alin, cel mai mare dintre frați.

Bunica nu se poate ridica din pat

Casa lor, aproape căzută, se află la mijlocul unei străduțe desfundate. Copiii alergă prin curtea mizerabilă, jucandu-se cu ce apucă. Câteva lemne de foc aruncate în jurul casei, un acoperiș într-o veșnică reparație, o mașinuță fără uși, papuci desperecheați și cateva peturi de bere. Un peisaj șocant pentru un om normal.
În casă miroase a sărăcie, a boală și a moarte. Un televizor vechi bazaie într-un colț înegrit de fum. Nimic nu stă în picioare. De la paturi pană la sobe, totul este dărăpănat. O bătrână zace într-o cameră, respirand greu dintre un maldăr de țoale aruncate peste ea.
” E bunica copiilor, e bolnavă, paralizată”, ne spune primarul cu glas șoptit.
Copiii nu au conceptul de bunică. Pentru ei este, doar o femeie bătrână care trage să moară. Nici ce însemnă moartea nu au învățat, încă. Știu doar ce înseamnă sărăcia, mizeria și foamea.

A iubit mai mult băutura decât copilașii

La apariția noastră, bătrâna începe să plângă. Vorbește greu, dar durerea de pe chipul ei spune tot. Neputința, revolta, chinul – sentimente care i-au brăzdat chipul și sufletul.
Încercă să ne povestească de ce mama copiilor a plecat de acasă. Lacrimile însoțesc cuvinte indescifrabile.
”Dacă aș mai putea să fac ceva, copiii nu ar mai fi în halul ăsta. De ce a plecat mama lor? De nebună, altceva nu știu ce să spun. Se apucase de băutură, nu mai avea grijă de copiii. Până la urmă, dusă a fost”.

Gemenii se așează lângă ea și o strâng în brațe. Bătrâna ar fi fost singura lor salvare, însă soarta a vrut să o lovească foarte crunt.
”Acum, aștept doar să mor. Să nu mai fiu chin pentru nimeni și să nu mai trăiesc în condițiile astea.”

Nu vor fi luați dacă reușim să le asigurăm un minimum de confort

Tatăl lor, Ion Drăghici, parcă nu vrea nimic, parcă nu ar înțelege situația. Cei de la Protecția copilului l-au amenințat că dacă nu face ceva și cei mici vor mai trăi în aceste condiții, vor fi nevoiți să-i ia pe cei cinci frățiori. Aceste amenințări l-au făcut pe primarul Ionuț Popa să facă tot ce se poate ca ei să rămână împreună. Și-a luat angajamentul în fața autorităților că va încerca să-i pe salveze acești micuți.
L-a obligat pe tată să-i ducă la școala, a alocat un mic buget pentru câteva reparații, însă nevoile acestor copii sunt mult mai mari și ceasul ticăie.
Se uită la amărăciunea lor și îi dau lacrimile.” Nu știu ce să mai fac, la cine să apelez ca să-i ajut. Copilașii sunt speriați și-mi tot spun să nu-i las de izbeliște, că-și pun toate speranțele în mine. Cei de la Protecția Copilului mi-au spus că dacă vom reuși să le asigurăm niște condiții de trai mai civilizate și dacă-mi iau angajamentul să-i monitorizez, nu-i vor despărți”, ne-a mărturisit edilul comunei Brazi.

Unii oameni din sat îl condamnă. Pe el, pe noi, pe toți cei care vor să îi ajute. Ne prind pe uliță și ne șoptesc cât de indolent este tatăl, cât de depravată era mama, cât de murdari sunt copiii.
”Nu merită ajutați. Mama era o stricată care i-a lăsat și s-a dus în lume. Nu aveți pe cine ajuta, de ce ați venit?”.

Nu ei trebuie să plătească pentru păcatele părinților!

Nimeni nu se mai uită în ochii unui copil. Totul se rezumă la persoana noastră. Ne-am obișnuit să criticăm, să găsim defecte, să certăm pe toată lumea. Greutățile, lupta pentru supraviețuire, societatea – absolut tot ce înseamnă România, ne-a înrăit.
Bătrâni sau tineri, bărbați sau femei se reped să muște din semenii lor.

”Ați văzut în ce condiții o țin pe bătrână? Un nenorocit?”
”Am văzut, dar dumneavoastră ați făcut ceva să ii ajutați?”
”Cu ce să îi ajut, abia am pentru mine?!”
”Și vă deranjează că încercăm sa îi ajutam noi”
”Nu, dar nu merită.”

Cine merită ajutat? Mereu îmi pun întrebarea asta. Atâta lume amărâtă în țara asta și noi atât răi. Poate câțiva copii a căror vină este aceea ca s-au născut unde nu trebuia, o bătrână paralizată care plânge că nu își poate îngrijii nepoții sau o doamnă roșie în obraji care ne certă că încercăm să salvăm niște copii?

Eu am avut o copilărie frumoasă, la fel ca mulți dintre voi. Un om normal se înfioară la gândul că ar putea fi despărțit de familie. De ce copilașii ăștia ar merita asta? Au crescut împreună, aici e familia lor, bună sau rea. Aici e casa lor, lumea lor, viața lor. Iar noi, oamenii mari, ce facem? Vrem ca ei să plătească pentru păcatele părinților.

Puținul nostru le va schimba viața!

Oameni buni, dacă nu vreți sau nu puteți ajuta, nu e o problemă, dar,
măcar nu încercați să faceți rău. Pe mine încă mă bântuie privirea acestor copii, speranța cu care m-au privit și deznădejdea din ochii lor când au văzut că am plecat, crezând că n-am să mă mai întorc, așa cum a făcut și cea care le-a dat viață.

Dar am să mă întorc! Cu ajutorul VOSTRU, cei care mă sprijiniți în campaniile mele, oamenii cu inima mare care-și rup din puținul lor pentru a face bine, dezinteresat, care rămân anonimi în fața oamenilor, dar binecuvântați de Dumnezeu. Împreuna avem puterea să împlinim singura dorință a unor vinovați fără vină: “Nu vrem jucării, haine scumpe, mâncare bună, ajutați-ne doar să rămânem împreună”!

Cei care vor să mă sprijine în acestă campanie să le alungăm coșmarurile acestor copilași o pot face AICI: