“Când totul e prea mult și prea greu, vin aici să vorbesc cu tata”.

Am demarat, luna trecută, campania din Tătaru cu gândul că va fi ultima pe anul acesta. Însă, Cineva acolo Sus a avut alte planuri. Într-o deplasare, pe când treceam pe lângă un cimitir, privirea mi-a fost atrasă de doi copilași care se țineau de mână în fața unei cruci. Imaginea a fost ca un fier înroșit în inimă. Nu am putut pleca mai departe. Ei sunt Deborah( 11 ani) și Emanuel( 6 ani) din satul Negoiești, Prahova. Tatăl lor a fost omorât în Franța, iar mama lor suferă de schizofrenie. Locuiesc în niște condiții îngrozitoare, într-o casă fără curent, oferită temporar de cineva, și nu cred ca sunt demni ca Moș Crăciune să le treacă pragul. “Când totul e prea mult și prea greu, vin aici să vorbesc cu tata”, spune fetița.

Când tatăl lor a plecat la muncă, în construcții, în Franța, au sperat că viața lor se va schimba, că vor avea și ei o casă a lor. Dar când soarta are alte planuri cu tine, nimeni pe lumea asta nu îți poate sări în ajutor. Puterea destinului este mai mare decât orice vis și orice dorință. Anul trecut, bărbatul a intrat în conflict cu un coleg de muncă, iar consecința a fost tragică. În busculada rezultată, cel cu care se certase l-a ucis.
În același timp, acasă, în România, fetița aprinde lumanarea pentru a-și face temele. Privește flacăra galbenă ce proiectează pe tavan umbre macabre. Ceva rău s-a întâmplat, simte asta. “Mă pregăteam de lecții și-mi tremura mâna pe lumânare, am simțit un fior rece prin tot corpul, cred ca atunci tata a murit”, mi-a mărturisit Deborah.

Trăiesc din pensia de handicap și alocații

Loredana, mama copiilor, e bolnavă, suferă de schizofrenie. După decesul soțului, problemele s-au agravat. Are momente când disperarea o aduce pe marginea prăpastiei.” Trăim din pensia mea de handicap si alocațiile lor. Nu mi-e frică de muncă, mă mai cheamă lumea prin sat la treabă, mă duc, fac orice pentru copiii mei”, spune femeia.
Așa cum pentru alți copii jucăriile și gadgeturile fac parte din rutina zilnică, lumânările sunt parte din viața acestor micuți. Lumânări pentru morți și pentru viitor se aprind la mormântul tatălui și la căpătâiul cărților. Lumina unui bec, o banalitate pentru orice societate civilizată, pentru micuții noștri este o facilitate la care nu îndrăznesc să viseze.

De ce Dumnezeu a trebuit să-l cheme pe tati la el?

În serile de vară, când frigul nu mușcă din sufletele lor de copii, se pun în dreptul stâlpilor de iluminat stradal și se joacă de-a casa. Deborah renunță la lumânări și își face temele pe trotuarul luminat. Acolo, în razele luminii și sub cerul senin, uită de greutățile în care trăiește.

Dumnezeu le-a oferit lumina cerului înstelat. Își împreunează mânuțele înroșite de frig și se roagă pentru o viață mai bună.
De ce nu pot fi și ei precum colegii lor de la școală? De ce nu pot învăța așa cum își doresc, de ce unii copiii râd de ei, de ce nu au lumină, o vacanță frumoasă și o mamă fericită – și de ce Dumnezeu a trebuit să îi cheme pe tati la El?
Ochii fetiței coboară, rușinați, spre pământ. Nu vrea ca oamenii să-i vadă sărăcia și să o compătimească pentru durerea ei. Vrea să fie un copil normal, o fetița care să viseze la moș Crăciun și la cărți cu povești.

De milă, o colegă i-a dăruit un ghiozdan

Casa în care locuiesc este doar o cameră improvizată, câteva cărămizi aruncate de timp peste sufletele lor amărâte.
Niciun copil nu ar trebui să urască iarna. Este anotimpul cadourilor, al bucuriei, al zăpezii și al obrajilor îmbujorați de căldura sobei. Dar pentru ei iarna nu este decât un calvar în care frigul le paralizează tot corpul, în care ziua pleacă prea repede, lăsându-i pradă întunericului îngrozitor.

La școală, copiii compun scrisori către Moș Crăciun. Ei nu mai speră la nimic.
” Voi ce vreți să vă aducă moșul?”
” Lumină, haine mai groase, un ghiozdan, ca cel pe care mi l-a dat o colegă, jucării pentru fratele meu și ceva frumos pentru mami. Dar nu cred că Moș Crăciun o să vină la noi”.
La ei lumina vine de la un generator căpătat din mila oamenilor. Si acesta funcționează rar, doar pentru a nu uita cum este să trăiești în condiții normale. Nu își permit să îl pornească în fiecare seară pentru că benzina este scumpă și banii drămuiți la sânge.

Haideți să-i deviem traseul Moșului și spre casa lor

Așa că vă rog, o ultimă faptă bună în anul ăsta dificil. Chiar dacă casa nu este a lor, tot putem face ceva pentru ei. Benzină pentru generator, pentru o perioadă mai lungă de timp, ca cei mici să-și petreacă sărbătorile în lumină. Să-i mai luam mamei din greutățile de pe umeri, măcar pentru câteva luni, să le asigurăm copiilor cele necesare pentru școală pe tot parcursul anului școlar și multe alte mici bucurii care să le mai însenineze viața. Decembrie nu este o lună obișnuită, este o perioadă în care sufletele noastre renunța la tot ce a fost rău și dificil.
În praf de stele și atingeri de îngeri, pe cerul transformat în turta dulce, sania lui Moș Crăciun s-a pornit în drumul ei plin de speranță și bucurie. În case miroase a suflete calde și cozonaci plini de ciocolată. Haideți să deviem traseul lui Moș Crăciun și spre căsuța unde doua suflete de copil și-au pierdut speranța.

Cei care vor să mă sprijine în acestă campanie o pot face AICI: