Cele două copile trăiesc într-o sărăcie cruntă.

Într-un cimitir din comuna Cosminele , județul Prahova, Larisa ( 12 ani) și Iasmin( 11 ani) se roagă și ating cu evlavie o cruce rece de piatră. Mama lor e acolo și le ascultă, tăcută, durerea ce le macină sufletele mici și firave. Tatăl micuțelor, Florin Pârvu, privește, împietrit, mormântul soției. Are atât de multe să-i spună. Dorul care-l doboară, casa părăginită pe care nu reușește să o consolideze, coșmarurile fetițelor, strigătele lor, în miez de noapte, după mămică, lacrimile lor când văd cum alți copii au mămici ce-i înconjoară cu dragoste, banii puțini și munca grea de pe șantier, nopțile când se culcă flămând ca cei mici să aibă ce mânca.

Străzile sunt pline cu mărțișoare și flori de primăvară. Martie rămâne în amintirea unui copil luna MAMEI. Alb și roșu, puritate și sânge, suflet și sacrificiu. Copiii rămân conectați, toată viața, la trupul mamei care le-a dat viață. Nimic pe lume nu poate înlocui căldura și liniștea pe care o oferă îmbrățișarea unei mame. Când toate dor, când viața te doboară, când nu mai există speranță, ne aruncăm în brațele ființei iubite. Plângem cu lacrimi pe care doar ea le poate înțelege.

Dar când soarta îți răpește, cea mai dragă ființă de pe lume, cum îți mai poți recăpăta echilibrul?

În fiecare săptămână, fac curat la mormânt

E 1 Martie, iar Larisa și Iasmin au înlocuit mărțișoarele și ghioceii cu lumânări, rugăciuni și durere. Merg încet, cu capul plecat și privirea fixată spre adâncul pământului.

Privesc înmărmurite flacăra lumânării. Suflete orfane care au învățat, prea repede, drumul printre cruci. Poeziile de la școală se întrepătrund cu rugăciunile din cimitir. Lacrimi și visuri de copii. Soarele de primăvară le fixează umbrele în conștiința pământului.

“În fiecare săptămână, fetițele mele vin la mormântul mamei lor și fac curat. Mă doare sufletul când văd copiii cum se joacă fericiți, iar ele strâng buruieni în cimitir”, mi-a spus tatăl lor cu voce stinsă

Când lacrimile refuză să mai curgă, își iau rămas bun de la mămica lor și pornesc, tăcuți, spre casă….

Casa lor are nevoie urgent de reparații, dar tatăl nu are bani de materiale

Curtea familiei Pârvu e înconjurată de tristețe. Urme de pași mici ne indică drumul către o portiță nehotărâtă. În fața ei stă lumea noastră, cu grijile cotidiene, cu vacanțele ce se apropie, cu aerul condiționat din mașină, cu ochelarii de soare și adidașii pe care evităm să-i murdărim.

În spatele ei se găsește închisă o altă lume. O lume unde viața e gri, unde munca ține loc de vacanță, unde durerea nu are granițe și copiii ne pot explica ce înseamnă moartea și chinul.

Casa, prea bătrână pentru a mai duce greutatea anilor, cu acoperișul spart și coșcovit, stă aplecată într-o rână, de parcă timpul nu mai are răbdare cu ea. Crăpăturile mari din pereți ascund, parcă, secrete de mult uitate.

Fetițele nu îndrăznesc să viseze la lucruri frumoase

Camera fetițelor e plină de jucării triste. Niciun zâmbet nu le trezește la viață. Copilele sunt prea mature pentru vârstele pe care le au; viața lor a sărit etape importante. Într-o colivie, o pasăre privește anemic în jur. Copilele stau pe canapea, una lângă cealaltă și privesc în gol.

– Ce v-ați dori de 1 Martie?

– Nimic sau mai bine spus, ce ne dorim nu se mai poate împlini. Mama nu se mai întoarce la noi.

Este cel mai groaznic răspuns pe care îl poate oferi un copil.

Unii nu vor nimic pentru că au tot ce își doresc, alții nu vor nimic pentru că nu mai au nicio așteptare de la viață.

Fasolea, mâncarea lor de bază

Pe aragaz, o oală mare cu fasole, iar câteva pâini așteaptă masa de prânz. Atât. La sfârșit, nu vor avea niciun desert care să le îndulcească copilăria. “Fac tot posibilul să nu le lipsească nimic, dar asta e tot ce le pot oferi. Eu sunt de meserie dulgher constructor. Când trăia nevasta mea, puteam pleca să lucrez pe bani mai mulți prin orașe mari. Acum, pentru că nu are cine să stea cu ele, sunt nevoit să muncesc prin apropierea casei, unde nu este mereu de muncă, iar banii sunt puțini. Abia mai fac față. Noroc ca primim alimente și de serviciile sociale. Casa e veche, din 1920, cade pe noi. Am făcut economii la sânge și am reușit să mai consolidez camera fetelor, dar nu pot mai mult. Dacă aveam materiale, o făceam singur, dar sunt atât de scumpe, mai ales după ce au explodat prețurile cu războiul din Ucraina, încât nu te poți apropia de ele. Oricum, cât de greu îmi e, dacă nu erau copiii nu știu ce s-ar fi ales de mine. Nici nu mă gândesc să mă recăsătoresc. Noaptea, Iasmin plânge în somn după mama ei și sufletul meu moare puțin câte puțin”, îmi povestește Florin.

Bucătăria e mică și întunecată, camerele , aproape de nelocuit, se pierd într-un labirint de neînțeles. Casa arată ca o rană pe sufletul fetițelor. Copilăria a lăsat loc tristeții…

Haideți să le întindem o mână de ajutor!

Plec cu inima grea și cu promisiunea către mine că voi face tot posibilul să readuc zâmbetul pe fețele fetițelor.

După ce am finalizat lucrarea pentru frățiorii din Păcureți, eram hotărât ca următoare campanie să fie în luna aprilie, înainte de Paște unde, după ce voi pune la punct ultimele detalii, voi prezenta povestea atât de tragică a unor copilași mici încât, și acum, gândindu-mă la ei, mă trec fiorii.

Însă, după ce le-am cunoscut pe aceste fetițe, nu am putut trece nepăsător mai departe. Maturitatea lor, dăruirea cu care curățau mormântul mamei, condițiile în care trăiesc,

Resemnarea de pe fețele lor mi-au frânt inima.

Cum îi putem ajuta!? Nu necesită prea mult efort din partea noastră. Tatăl lor are nevoie de materiale de construcție și, ușor-ușor, fiind de meserie, își va repara singur o parte din casă, astfel încât să trăiască în condiții mai civilizate. În plus, pentru aceste fetițe necăjite, orice ajutor e binevenit!

Cei care vor să mă sprijine în acestă campanie o pot face AICI: