“O să mor și eu ca mami și ca tati?”

În pragul celei mai mari sărbători a creștinătății, trei frățiori și o bătrână, din Adunații Copăceni, Ilfov, au nevoie, cu disperare, de ajutorul nostru.

Tată lor, inconștient, le-a jucat viața la ruleta destinului și a pierdut. O prostituată l-a infectat cu HIV, apoi, la rândul lui, și-a îmbolnăvit și soția. Lanțul nenorocirilor nu s-a oprit aici: unul dintre copii, Maria, de numai 7 anișori, s-a născut și ea cu această boală necruțătoare. Primul care a decedat de SIDA a fost bărbatul, urmat, la scurt timp, de mama copiilor. Rămăși fără ambii părinți, frățiorii au rămas în grijă bunicii. Bătrâna locuia într-o casă de pământ, iar autoritățile au donat materiale pentru o casă, însă, din lipsă de fonduri, nu a mai fost finalizată. Pentru micuța Maria este primordial să trăiască într-un mediu steril, altfel, această boala îngrozitoare o va ucide, așa cum a făcut și cu părinții ei. În fiecare dimineață, fetița pune aceeași întrebare: “ O să mor și eu ca mami și ca tati?„

Expulzați, undeva, la marginea societății, repudiați de cei din jur, neînțeleși, chinuiți, oamenii infectați cu HIV își duc destinul în umbra omenirii. Situația devine îngrozitoare când cei care suferă sunt copii.

Măriuca e mică, foarte mică, un boț de om, îmbrăcat colorat, veselă și jucăușă. Stă aplecată deasupra unui coteț improvizat unde o cățelușă abia ce a adus pe lume câțiva puiuți. Îi ia pe fiecare și îi pasează frățiorului ei mai mic, George de numai 5 anișori. Cățelușii chițăie , copiii râd fericiți. Poate că ființele inocente se înțeleg între ele. Doar noi, oamenii mari, uităm limba copilăriei.

În jur, curtea e goală, nicio jucărie, niciun petec de iarbă. Resturi de materiale de construcții și o casă neterminată care ascunde o poveste tragică.

Fetița care râde cu atâta poftă lângă noi suferă de o maladie îngrozitoare. S-a născut infectată cu HIV. La naștere, mamei, purtătoare a virusului, i s-a rupt placenta și micuța n-a mai avut nicio șansă. De atunci au trecut șapte ani. Șapte ani în care Maria a trecut prin tragedii pe care niciun copil nu ar trebui să le trăiască.

Împreună cu frățiorul ei și sora lor mai mare, Mihaela (12 ani), și-au îngropat ambii părinți.

Bărbatul nu a mai apucat nașterea băiețelului

Primul care a decedat a fost tatăl, cel care a adus blestemul virusului asupra lor, inconștiența lui, pentru care instinctele sexuale au fost mai presus de propria familie, a dus la o tragedie, la un deznodământ cumplit care i-a afecta copiii, soția și propria viață. O inconștiență cât un blestem a transformat un copil care ar fi avut toată viața înainte într-o umbră a unui om prea matur pentru vârsta lui.

Apoi, și-au pierdut mama. Femeia a refuzat, până în ultima ultima clipă, să creadă ca va muri. Și-a iertat bărbatul, acuzând pe oricine altcineva și refuzând să înțeleagă nenorocirea care s-a abătut asupra familiei. Mai mult, știind ca are SIDA, că a născut-o pe Maria cu HIV, a rămas însărcinată și cu George. Din fericire pentru băiețel, acesta s-a născut sănătos. Tatăl lui, grav bolnav, nu a mai apucat să-l vadă. SIDA a învins-o și pe femeie. A lăsat în urmă trei copii, fără soartă, fără noroc.

De la un bordei de chirpici, la o casă neterminată

Frățiorii au rămas în grija bunicii materne. Bătrâna locuia într-un bordei de paiantă. Copiii nu puteau fi îngrijiți corespunzător în condițiile alea, iar cea mică se usca pe picioare sub blestemul bolii îngrozitoare. Un copil a cărei viață stă sub umbra ultimei lumânări.

Primăria din Adunații Copăceni a încercat să îi ajute punând la dispoziției ceva materiale de construcție cu care s-a putut ridica o casă la roșu, apoi fondurile s-au epuizat. Printre ziduri neterminate, sub un acoperiș prin care pătrunde ploaia și fără o altă speranță, bătrâna a amenajat o cămăruță mică și întunecată.

Doar un godin afumă pereții zugrăviți de mântuială. Jucării triste privesc de pe un dulap scorojit. Două paturi, un scaun, preșuri și un televizor din care un politician face promisiuni. Casa este rece și macabră. Suferința parcă pândește după fiecare colț.

Copii condamnați la singurătate de o societate dezumanizată, lipsită de educație și de morală. Puși într-un colț, micuții suferinzi își trăiesc copilăria în umbra damnării colective. Traumatizați de suferință, de sărăcie, se văd obligați să lupte și cu prejudecățile sociale.

Bătrâna privește obosită către cea mică. A învățat să plângă fără lacrimi și să urle fără glas. Un infern care o acaparează, zi după zi, purtând-o prin lume ca printr-un labirint fără ieșire.

“E cuminte, ascultătoare și chinuită”

Este groaznic să privești în ochi un copilaș de 7 anișori care, aflată la vârsta jucăriilor și a desenelor animate, este conștientă de iminența morții și de gravitatea bolii de care suferă.

Nu poate acuza pe nimeni, nu știe ce e ura sau resentimentul. Pentru ea, soarta și Dumnezeu sunt niște definiții abstracte. Știe doar că părinții ei au murit de aceeași maladie de care suferă și ea.

”Mă întreabă mereu dacă va muri și ea la fel ca mami. Știe că suferă de o boală gravă, e cuminte, ascultătoare și chinuită. Pentru că nu poate să locuiască aici, mătușa lor i-a luat pe cei mici, pentru un timp, la București. A rămas cu mine doar fata cea mare. Însă nici la mătușa lor nu este spațiu, are și ea copii, iar aceștia sunt speriați ca se pot infecta. În plus, Maria și George trebuie să se întoarcă aici, la școală. Timpul le este măsurat. Nu știm încotro să o luam, cum să facem să-i oferim un cămin de care are atâta nevoie”, plânge bunica.

Bătrâna o privește cu o dragoste disperată. Soarta a lovit-o din toate părțile, dar știe că nu va renunța. Lovitură după lovitură, Dumnezeu a pregătit-o pentru o viață luminată în eternitate.

De multe ori, parcă aude pașii morții prin curtea goală. Iese în pragul ușii și își plânge durerea, încercând să-și ascundă lacrimile de cei mici.

Porțile cimitirelor nu se închid niciodată. Există lumânări pe care nicio lacrimă nu le poate stinge. Ele ard suflete, flacăra lor se întinde dincolo de lumea reală, purtând cu ea dureri pe care doar damnații la viață le pot simți.

O rugă către Dumnezeu

Și totuși, Măriuca are puterea să râdă.

La vârsta ei, percepe moartea ca pe ceva ce face parte din viață, un fapt care a obligat-o să se maturizeze mai repede.

Sunt momente când îți vine să te pui în genunchi și să vorbești cu Dumnezeu. Vrei să îi arăți mânuțele mici ale fetiței, ochii jucăuși, momentele ei de uitare și de tristețe – un om în miniatură care duce în spate o povară enormă. O rugă care se ridică spre cer, un răspuns care nu mai vine, o speranță, o întrebare, o revoltă, resemnare, o lume întreagă care nu înțelege. Copilul trezește în noi sentimente și trăiri confuze. Cât de scurtă poate fi o viață și până unde se poate prelungi o copilărie?

Plec cu sufletul rupt în mii de sentimente confuze. În poartă, o fetiță ce duce în spate blestemul oamenilor mari, zâmbește senin. Privește lumea din jur fără speranță sau orizont. Singura ei șansă a rămas doar Dumnezeu. Ea nu-l cunoaște, dar noi ne putem ruga pentru un dram de cer și de sănătate. Mânuțele se deschid într-un salut care înseamna speranță. Pentru ea nu există un mâine definit. Visele copiilor sunt speciale, ele nu aparțin oamenilor mari și, de cele mai multe ori, maturii nu le înțeleg, dar le pot împlini.

“Lasați copiii să vină la Mine!”

… O fetiță cu ochi de curcubeu se joacă, împreună cu frățiorul ei lângă o casă neterminată. Curtea e goală și acoperită de pământ…

Acum, în pragul Sfintei Sărbători a Paștelui avem puterea să facem o minune. Acum, cuvintele Domnului -“Lăsați copiii să vină la Mine” trebuie să se impregneze în sufletul nostru. Un sacrificiu mic din partea noastră poate va avea valoarea unei vieți de copil.

Iisus a murit și a înviat din dragoste pentru oameni, iar eu va rog să lăsați Lumina să va intre în suflet și să-mi fiți alături și în această campanie!

Cei care vor să mă sprijine în acestă campanie o pot face AICI: