Bunica lor îi crește la limita sărăciei și face sacrificii enorme să-i țină pe toți împreună

În satul Icoana, jud. Giurgiu, o bunică își crește, la limita supraviețuirii, nepoții, părăsiți de tată, într-o casă înghesuită , improvizată, unde abia mai pot respira. Bătută și abuzată de fostul soț, femeia a mai primit o lovitură când medicii au anunțat-o că fata ei are probleme mintale, tot din pricina bătăilor încasate. Acum, și-a asumat responsabilitatea creșterii micuților și face sacrificii enorme pentru a-i ține pe toți împreună. Vă rog din suflet să aveți răbdare, să le citiți povestea și strigătul de ajutor!

În ușă, o fetiță de porțelan pare imaginea unei icoane eterne. Un îngeraș cu fățucă mânjită de unt și gem de fructe. Când zâmbește, cerul de deasupra mea se deschide în culorile curcubeului. Există copii care vin pe pământ direct din soare. Ei sunt lăsați de Dumnezeu pentru a încălzi suflete. Numele ei este Victoria și are doar 1 anișor. Nu vreau să discut despre figura paternă din viața ei, nu merită, pot doar să vă întreb ce tată ar lăsa la voia întâmplării un asemenea copil?!

Stau înghesuiți în două cămăruțe

O minge peticită aterizează pe capota mașinii. Doi băieței, Radu(4 ani) și Andrei( 3 ani), încălțați în papuci de gumă ce par cu câteva numere mai mari, râd extrem de fericiți la apariția mea.

”Ne-ați prins la masă, tocmai încercam să le dau de mâncare, dar când au auzit mașina au zbughit-o afară.”

Bunica Adriana are expresia unui suflet subjugat de griji, de nevoi, de durere și neputință. Oamenii peste care soarta a lăsat urme adânci nu au vârstă. Pentru ei, zilele sunt negre și anii sunt grei.

”Eu sunt bunica năzdrăvanilor. Intrați, le dau să mănânce și vă povestesc totul.”

Intru în căsuță fără sa mă descalț. Meteahnă de funcționari la stat. Casa e mică și pare, mai degrabă, o improvizație. Camerele înghesuite sub tavanele neterminate abia dacă pot susține atâtea suflete. Toți își duc traiul în două cămăruțe. Peste tot, hăinuțe de copii, pleduri, jucărioare uzate – agoniseala unei familii nevoiașe.

Un cearșaf, pâine cu unt, mânuțe lacome și lacrimi

În mijlocul camerei, întins pe rogojina veche, un cearșaf alb ține loc de masă. Am ajuns prea devreme și copiii trebuie să ia micul dejun. Fetița de porțelan stă cuminte, așteptând ca bunica să o ajute cu mâncatul.

O pâine, un pachețel de unt și câteva bucățele de brânzică – masa de dimineață. Bunica oftează și întinde, fiecărui copil, câte o felie de pâine cu unt.

Copiii nu par a înțelege durerea femeii. Ei nu știu ce sunt alea mofturi sau pretenții.

O casă adevărată și un vis de neatins

Piciorușele murdare de praful din curte lasă semne pe cearșaful alb. Băiețeii se iau la harță pentru prima felie.

Copila se întinde, pofticioasă, după o bucățică de pâine. Ochii ei, ireal de albaștrii, privesc în jur de parcă totul ar fi o căsuță pentru păpuși. Râde printre firimituri, praf și visuri spulberate.

”Doamne, îi iubesc ca pe ochii din cap. Mă doare că nu le pot oferi tot ce ar trebui să aibă un copil de vârsta lor”.

Femeia privește când la copii când la casă. Zidurile respiră greu sub griul tencuielii neterminate.

Asta o doare cel mai tare – condițiile în care trăiesc micuții, camera mică și înghesuită unde sunt nevoiți să doarmă cu toții. Femeia își adună lacrimile, le strânge în palma crăpată de muncă și le transformă în dârzenie.

Bătăi, durere și neputință

Povestea bunicii este dramatică. S-a căsătorit de prea tânără, fapt privit ca o normalitate într-o căsnicie ce s-a împletit cu bătăile.

În inerția existenței, a apărut un copil, o fată. Cea mică a avut parte de același tratament. Datorită bătăilor încasate copila a rămas cu un handicap mintal.

Adriana s-a rupt, într-un final, de viața toxică pe care o ducea. A divorțat, timpul a trecut, viața a rămas la fel de grea. Fata ei a crescut și a dat naștere, la rândul ei, la trei copilași. Aceeași poveste. Sărăcie, ignoranță, speranțe spulberate în clipa în care tatăl pleacă fără se se uite înapoi.

Fata fiind bolnavă, responsabilitatea a căzut pe umerii mamei, devenită bunică.

“Acum locuim cu toții aici. Actualul meu soț, bunicul copiilor ca să zic așa, ne ține pe toți, muncește în construcții de dimineață până seara ca să pună ceva pe masă. Nu mi-a reproșat, niciodată, de ce crește copiii altuia. Avem o speranță la o căsuță, am primit câteva materiale de construcție din partea unor oameni de bine, iar bărbatul meu, cu mâinile lui, a început construcția, însă mai e cale lungă până la finalizare și mi-am pierdut orice speranță că o să mut copiii de aici. Tot ce câștiga el se duce pe mâncare și facem sacrificii mari. Tot ce avem oferim copilașilor, astfel ca cei de la Protecția copilului să vadă că-s iubiți și îngrijiți și să nu mi-i ia”, mi-a spus Adriana

Puținul meu cu puținul tău pot schimba un destin frânt

Plec cu imaginea micuței întipărită în suflet. Destinul ei implacabil mi-a ars inima. Nu pot să mai fac promisiuni. Ce am putea face pentru niște copilași nevinovați? Am putea să le oferim șansa unui cămin decent, să le arătăm că lumea și copilăria pot fi și altfel.

Haideți să le arătăm măcar o mică parte din toate aceste lucruri, oferind puțin din puținul nostru sau, daca nu, un SHARE, le poate schimba viața!

CAMPANIE FINALIZATA