mamă cu probleme psihice, au nevoie de AJUTORUL nostru!

Bunica lor îi crește la limita sărăciei și face sacrificii enorme să-i țină pe toți împreună

În satul Icoana, jud. Giurgiu, o bunică își crește, la limita supraviețuirii, nepoții, părăsiți de tată, într-o casă înghesuită , improvizată, unde abia mai pot respira. Bătută și abuzată de fostul soț, femeia a mai primit o lovitură când medicii au anunțat-o că fata ei are probleme mintale, tot din pricina bătăilor încasate. Acum, și-a asumat responsabilitatea creșterii micuților și face sacrificii enorme pentru a-i ține pe toți împreună. Vă rog din suflet să aveți răbdare, să le citiți povestea și strigătul de ajutor!

În ușă, o fetiță de porțelan pare imaginea unei icoane eterne. Un îngeraș cu fățucă mânjită de unt și gem de fructe. Când zâmbește, cerul de deasupra mea se deschide în culorile curcubeului. Există copii care vin pe pământ direct din soare. Ei sunt lăsați de Dumnezeu pentru a încălzi suflete. Numele ei este Victoria și are doar 1 anișor. Nu vreau să discut despre figura paternă din viața ei, nu merită, pot doar să vă întreb ce tată ar lăsa la voia întâmplării un asemenea copil?!

Stau înghesuiți în două cămăruțe

O minge peticită aterizează pe capota mașinii. Doi băieței, Radu(4 ani) și Andrei( 3 ani), încălțați în papuci de gumă ce par cu câteva numere mai mari, râd extrem de fericiți la apariția mea.

Ne-ați prins la masă, tocmai încercam să le dau de mâncare, dar când au auzit mașina au zbughit-o afară.

Bunica Adriana are expresia unui suflet subjugat de griji, de nevoi, de durere și neputință. Oamenii peste care soarta a lăsat urme adânci nu au vârstă. Pentru ei, zilele sunt negre și anii sunt grei.

Eu sunt bunica năzdrăvanilor. Intrați, le dau să mănânce și vă povestesc totul.”

Intru în căsuță fără sa mă descalț. Meteahnă de funcționari la stat. Casa e mică și pare, mai degrabă, o improvizație. Camerele înghesuite sub tavanele neterminate abia dacă pot susține atâtea suflete. Toți își duc traiul în două cămăruțe. Peste tot, hăinuțe de copii, pleduri, jucărioare uzate – agoniseala unei familii nevoiașe.

Un cearșaf, pâine cu unt, mânuțe lacome și lacrimi

În mijlocul camerei, întins pe rogojina veche, un cearșaf alb ține loc de masă. Am ajuns prea devreme și copiii trebuie să ia micul dejun. Fetița de porțelan stă cuminte, așteptând ca bunica să o ajute cu mâncatul.

O pâine, un pachețel de unt și câteva bucățele de brânzică – masa de dimineață. Bunica oftează și întinde, fiecărui copil, câte o felie de pâine cu unt.

Copiii nu par a înțelege durerea femeii. Ei nu știu ce sunt alea mofturi sau pretenții.

O casă adevărată și un vis de neatins

Piciorușele murdare de praful din curte lasă semne pe cearșaful alb. Băiețeii se iau la harță pentru prima felie.

Copila se întinde, pofticioasă, după o bucățică de pâine. Ochii ei, ireal de albaștrii, privesc în jur de parcă totul ar fi o căsuță pentru păpuși. Râde printre firimituri, praf și visuri spulberate.

Doamne, îi iubesc ca pe ochii din cap. Mă doare că nu le pot oferi tot ce ar trebui să aibă un copil de vârsta lor”.

Femeia privește când la copii când la casă. Zidurile respiră greu sub griul tencuielii neterminate.

Asta o doare cel mai tare – condițiile în care trăiesc micuții, camera mică și înghesuită unde sunt nevoiți să doarmă cu toții. Femeia își adună lacrimile, le strânge în palma crăpată de muncă și le transformă în dârzenie.

Bătăi, durere și neputință

Povestea bunicii este dramatică. S-a căsătorit de prea tânără, fapt privit ca o normalitate într-o căsnicie ce s-a împletit cu bătăile.

În inerția existenței, a apărut un copil, o fată. Cea mică a avut parte de același tratament. Datorită bătăilor încasate copila a rămas cu un handicap mintal.

Adriana s-a rupt, într-un final, de viața toxică pe care o ducea. A divorțat, timpul a trecut, viața a rămas la fel de grea. Fata ei a crescut și a dat naștere, la rândul ei, la trei copilași. Aceeași poveste. Sărăcie, ignoranță, speranțe spulberate în clipa în care tatăl pleacă fără se se uite înapoi.

Fata fiind bolnavă, responsabilitatea a căzut pe umerii mamei, devenită bunică.

Acum locuim cu toții aici. Actualul meu soț, bunicul copiilor ca să zic așa, ne ține pe toți, muncește în construcții de dimineață până seara ca să pună ceva pe masă. Nu mi-a reproșat, niciodată, de ce crește copiii altuia. Avem o speranță la o căsuță, am primit câteva materiale de construcție din partea unor oameni de bine, iar bărbatul meu, cu mâinile lui, a început construcția, însă mai e cale lungă până la finalizare și mi-am pierdut orice speranță că o să mut copiii de aici. Tot ce câștiga el se duce pe mâncare și facem sacrificii mari. Tot ce avem oferim copilașilor, astfel ca cei de la Protecția copilului să vadă că-s iubiți și îngrijiți și să nu mi-i ia”, mi-a spus Adriana

Puținul meu cu puținul tău pot schimba un destin frânt

Plec cu imaginea micuței întipărită în suflet. Destinul ei implacabil mi-a ars inima. Nu pot să mai fac promisiuni. Ce am putea face pentru niște copilași nevinovați? Am putea să le oferim șansa unui cămin decent, să le arătăm că lumea și copilăria pot fi și altfel.

Haideți să le arătăm măcar o mică parte din toate aceste lucruri, oferind puțin din puținul nostru sau, daca nu, un SHARE, le poate schimba viața!

CAMPANIE FINALIZATA

Împreuna facem diferența!

Vreau să ajut!

Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă, astăzi!

Când guvernanții ne vor indiferenți, ar trebui să îi sfidăm și să le demonstrăm că schimbarea vine de la fiecare dintre noi. Nimic pentru stat, totul pentru români!

Cea mai mare pomană este să oferim mâncare și o cană cu apă celor care au, într-adevăr, nevoie. Când un străin îți bate la ușă și îți cere o bucată de pâine, nu îi închide ușa în față, izgonirea unui om flămând este un păcat îngrozitor!

Mâncarea și medicamentele – sunt bunurile moderne, primare, de care ar trebui să beneficieze, prin lege, oricine. Evoluția societății ne-a adus în situația în care nimeni nu ar trebui să mai fie înfometat sau să-i fie teamă de o boală banală. Și totuși, în România, există oameni lipsiți de aceste lucruri. Din păcate, mulți dintre ei sunt copii și bătrâni nevinovați.
Exact cele mai vulnerabile pături ale societății.

Vă propun să fiți alături de mine într-un proiect prin care oferim ajutor, permanent, persoanelor care au, cu adevărat, nevoie. Sunt mulți, nu îi putem ajuta pe toți, dar o pâine se poate transforma în 10 pâini, iar 10 pâini se pot înmulți în 100.

Asociatia “Povesti cu zâne și cu zmei”!
Cont Exim Banca Românească RO11BRMA0999100093268115
SWIFT/ BIC : BRMAROBU
Exim Banca Românească
Bulevardul Carol I 50 Bloc 14B, Parter, Câmpina 105600 – România

Premianți la şcoală, îşi trăiesc copilaria în chinuri groaznice.

Abandonați de mamă, trăiesc cu pâine goală și se încălzesc la o ...

Copil aproape orb

Un copil aproape orb și frații săi se roagă pentru o pungă cu pufuleți

Părăsiți de mamă, șase micuți trăiesc la limita supraviețuirii...

Parasit

Părăsit de soție, crește singur 7 copii

Părăsit de soție, un bărbat bolnav crește 7 copii dintr-o pensie de ...

Ai nevoie de ajutor sau ai cunoștința despre un caz? Ajuta-ne sa ajutam!

    De Paște, trei copilași orfani se roagă pentru o minune – o căsuță unde să-și uite traumele.Ambii părinți au murit de SIDA, iar fetița cea mică e și ea infectată cu HIV

    “O să mor și eu ca mami și ca tati?”

    În pragul celei mai mari sărbători a creștinătății, trei frățiori și o bătrână, din Adunații Copăceni, Ilfov, au nevoie, cu disperare, de ajutorul nostru.

    Tată lor, inconștient, le-a jucat viața la ruleta destinului și a pierdut. O prostituată l-a infectat cu HIV, apoi, la rândul lui, și-a îmbolnăvit și soția. Lanțul nenorocirilor nu s-a oprit aici: unul dintre copii, Maria, de numai 7 anișori, s-a născut și ea cu această boală necruțătoare. Primul care a decedat de SIDA a fost bărbatul, urmat, la scurt timp, de mama copiilor. Rămăși fără ambii părinți, frățiorii au rămas în grijă bunicii. Bătrâna locuia într-o casă de pământ, iar autoritățile au donat materiale pentru o casă, însă, din lipsă de fonduri, nu a mai fost finalizată. Pentru micuța Maria este primordial să trăiască într-un mediu steril, altfel, această boala îngrozitoare o va ucide, așa cum a făcut și cu părinții ei. În fiecare dimineață, fetița pune aceeași întrebare: “ O să mor și eu ca mami și ca tati?

    Expulzați, undeva, la marginea societății, repudiați de cei din jur, neînțeleși, chinuiți, oamenii infectați cu HIV își duc destinul în umbra omenirii. Situația devine îngrozitoare când cei care suferă sunt copii.

     

    Măriuca e mică, foarte mică, un boț de om, îmbrăcat colorat, veselă și jucăușă. Stă aplecată deasupra unui coteț improvizat unde o cățelușă abia ce a adus pe lume câțiva puiuți. Îi ia pe fiecare și îi pasează frățiorului ei mai mic, George de numai 5 anișori. Cățelușii chițăie , copiii râd fericiți. Poate că ființele inocente se înțeleg între ele. Doar noi, oamenii mari, uităm limba copilăriei.

     

    În jur, curtea e goală, nicio jucărie, niciun petec de iarbă. Resturi de materiale de construcții și o casă neterminată care ascunde o poveste tragică.

    Fetița care râde cu atâta poftă lângă noi suferă de o maladie îngrozitoare. S-a născut infectată cu HIV. La naștere, mamei, purtătoare a virusului, i s-a rupt placenta și micuța n-a mai avut nicio șansă. De atunci au trecut șapte ani. Șapte ani în care Maria a trecut prin tragedii pe care niciun copil nu ar trebui să le trăiască.

    Împreună cu frățiorul ei și sora lor mai mare, Mihaela (12 ani), și-au îngropat ambii părinți.

     

    Bărbatul nu a mai apucat nașterea băiețelului

     

    Primul care a decedat a fost tatăl, cel care a adus blestemul virusului asupra lor, inconștiența lui, pentru care instinctele sexuale au fost mai presus de propria familie, a dus la o tragedie, la un deznodământ cumplit care i-a afecta copiii, soția și propria viață. O inconștiență cât un blestem a transformat un copil care ar fi avut toată viața înainte într-o umbră a unui om prea matur pentru vârsta lui.

    Apoi, și-au pierdut mama. Femeia a refuzat, până în ultima ultima clipă, să creadă ca va muri. Și-a iertat bărbatul, acuzând pe oricine altcineva și refuzând să înțeleagă nenorocirea care s-a abătut asupra familiei. Mai mult, știind ca are SIDA, că a născut-o pe Maria cu HIV, a rămas însărcinată și cu George. Din fericire pentru băiețel, acesta s-a născut sănătos. Tatăl lui, grav bolnav, nu a mai apucat să-l vadă. SIDA a învins-o și pe femeie. A lăsat în urmă trei copii, fără soartă, fără noroc.

    De la un bordei de chirpici, la o casă neterminată

    Frățiorii au rămas în grija bunicii materne. Bătrâna locuia într-un bordei de paiantă. Copiii nu puteau fi îngrijiți corespunzător în condițiile alea, iar cea mică se usca pe picioare sub blestemul bolii îngrozitoare. Un copil a cărei viață stă sub umbra ultimei lumânări.

    Primăria din Adunații Copăceni a încercat să îi ajute punând la dispoziției ceva materiale de construcție cu care s-a putut ridica o casă la roșu, apoi fondurile s-au epuizat. Printre ziduri neterminate, sub un acoperiș prin care pătrunde ploaia și fără o altă speranță, bătrâna a amenajat o cămăruță mică și întunecată.

    Doar un godin afumă pereții zugrăviți de mântuială. Jucării triste privesc de pe un dulap scorojit. Două paturi, un scaun, preșuri și un televizor din care un politician face promisiuni. Casa este rece și macabră. Suferința parcă pândește după fiecare colț.

    Copii condamnați la singurătate de o societate dezumanizată, lipsită de educație și de morală. Puși într-un colț, micuții suferinzi își trăiesc copilăria în umbra damnării colective. Traumatizați de suferință, de sărăcie, se văd obligați să lupte și cu prejudecățile sociale.

    Bătrâna privește obosită către cea mică. A învățat să plângă fără lacrimi și să urle fără glas. Un infern care o acaparează, zi după zi, purtând-o prin lume ca printr-un labirint fără ieșire.

    E cuminte, ascultătoare și chinuită

    Este groaznic să privești în ochi un copilaș de 7 anișori care, aflată la vârsta jucăriilor și a desenelor animate, este conștientă de iminența morții și de gravitatea bolii de care suferă.

    Nu poate acuza pe nimeni, nu știe ce e ura sau resentimentul. Pentru ea, soarta și Dumnezeu sunt niște definiții abstracte. Știe doar că părinții ei au murit de aceeași maladie de care suferă și ea.

    Mă întreabă mereu dacă va muri și ea la fel ca mami. Știe că suferă de o boală gravă, e cuminte, ascultătoare și chinuită. Pentru că nu poate să locuiască aici, mătușa lor i-a luat pe cei mici, pentru un timp, la București. A rămas cu mine doar fata cea mare. Însă nici la mătușa lor nu este spațiu, are și ea copii, iar aceștia sunt speriați ca se pot infecta. În plus, Maria și George trebuie să se întoarcă aici, la școală. Timpul le este măsurat. Nu știm încotro să o luam, cum să facem să-i oferim un cămin de care are atâta nevoie”, plânge bunica.

    Bătrâna o privește cu o dragoste disperată. Soarta a lovit-o din toate părțile, dar știe că nu va renunța. Lovitură după lovitură, Dumnezeu a pregătit-o pentru o viață luminată în eternitate.

    De multe ori, parcă aude pașii morții prin curtea goală. Iese în pragul ușii și își plânge durerea, încercând să-și ascundă lacrimile de cei mici.

    Porțile cimitirelor nu se închid niciodată. Există lumânări pe care nicio lacrimă nu le poate stinge. Ele ard suflete, flacăra lor se întinde dincolo de lumea reală, purtând cu ea dureri pe care doar damnații la viață le pot simți.

     

    O rugă către Dumnezeu

    Și totuși, Măriuca are puterea să râdă.

    La vârsta ei, percepe moartea ca pe ceva ce face parte din viață, un fapt care a obligat-o să se maturizeze mai repede.

    Sunt momente când îți vine să te pui în genunchi și să vorbești cu Dumnezeu. Vrei să îi arăți mânuțele mici ale fetiței, ochii jucăuși, momentele ei de uitare și de tristețe – un om în miniatură care duce în spate o povară enormă. O rugă care se ridică spre cer, un răspuns care nu mai vine, o speranță, o întrebare, o revoltă, resemnare, o lume întreagă care nu înțelege. Copilul trezește în noi sentimente și trăiri confuze. Cât de scurtă poate fi o viață și până unde se poate prelungi o copilărie?

    Plec cu sufletul rupt în mii de sentimente confuze. În poartă, o fetiță ce duce în spate blestemul oamenilor mari, zâmbește senin. Privește lumea din jur fără speranță sau orizont. Singura ei șansă a rămas doar Dumnezeu. Ea nu-l cunoaște, dar noi ne putem ruga pentru un dram de cer și de sănătate. Mânuțele se deschid într-un salut care înseamna speranță. Pentru ea nu există un mâine definit. Visele copiilor sunt speciale, ele nu aparțin oamenilor mari și, de cele mai multe ori, maturii nu le înțeleg, dar le pot împlini.

    Lasați copiii să vină la Mine!

    … O fetiță cu ochi de curcubeu se joacă, împreună cu frățiorul ei lângă o casă neterminată. Curtea e goală și acoperită de pământ…

    Acum, în pragul Sfintei Sărbători a Paștelui avem puterea să facem o minune. Acum, cuvintele Domnului -“Lăsați copiii să vină la Mine” trebuie să se impregneze în sufletul nostru. Un sacrificiu mic din partea noastră poate va avea valoarea unei vieți de copil.

    Iisus a murit și a înviat din dragoste pentru oameni, iar eu va rog să lăsați Lumina să va intre în suflet și să-mi fiți alături și în această campanie!🙏❤️

    Cei care vor să mă sprijine în acestă campanie o pot face AICI:

    Împreuna facem diferența!

    Vreau să ajut!

    Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă, astăzi!

    Când guvernanții ne vor indiferenți, ar trebui să îi sfidăm și să le demonstrăm că schimbarea vine de la fiecare dintre noi. Nimic pentru stat, totul pentru români!

    Cea mai mare pomană este să oferim mâncare și o cană cu apă celor care au, într-adevăr, nevoie. Când un străin îți bate la ușă și îți cere o bucată de pâine, nu îi închide ușa în față, izgonirea unui om flămând este un păcat îngrozitor!

    Mâncarea și medicamentele – sunt bunurile moderne, primare, de care ar trebui să beneficieze, prin lege, oricine. Evoluția societății ne-a adus în situația în care nimeni nu ar trebui să mai fie înfometat sau să-i fie teamă de o boală banală. Și totuși, în România, există oameni lipsiți de aceste lucruri. Din păcate, mulți dintre ei sunt copii și bătrâni nevinovați.
    Exact cele mai vulnerabile pături ale societății.

    Vă propun să fiți alături de mine într-un proiect prin care oferim ajutor, permanent, persoanelor care au, cu adevărat, nevoie. Sunt mulți, nu îi putem ajuta pe toți, dar o pâine se poate transforma în 10 pâini, iar 10 pâini se pot înmulți în 100.

    Asociatia “Povesti cu zâne și cu zmei”!
    Cont Banca Românească RO11BRMA0999100093268115
    SWIFT/ BIC : BRMAROBU
    Banca Românească
    Bulevardul Carol I 50 Bloc 14B, Parter, Câmpina 105600 – România

    Premianți la şcoală, îşi trăiesc copilaria în chinuri groaznice.

    Abandonați de mamă, trăiesc cu pâine goală și se încălzesc la o ...

    Copil aproape orb

    Un copil aproape orb și frații săi se roagă pentru o pungă cu pufuleți

    Părăsiți de mamă, șase micuți trăiesc la limita supraviețuirii...

    Parasit

    Părăsit de soție, crește singur 7 copii

    Părăsit de soție, un bărbat bolnav crește 7 copii dintr-o pensie de ...

    Ai nevoie de ajutor sau ai cunoștința despre un caz? Ajuta-ne sa ajutam!

      Copii părăsiți de mamă, printre morminte! Un tată, disperat, ne cere ajutorul!

      Crește singur copiii altui bărbat îngropând morții

      Nicolae Păun, din comuna Brazi, jud Prahova, se zbate să hrănească trei guri de copil cu ce câștigă muncind, ca gropar, la cimitirul din sat. Când și-a cunoscut fosta soție, aceasta a venit în casa lui Nicolae cu un copil în brațe și unul în burtă. Acest lucru nu l-a împiedicat să o ia de nevastă, iar din mariajul lor a mai venit pe lume un băiețel. După un timp, mama copiilor s-a plictisit de viața de familie și i-a părăsit. Lovitura aproape că l-a doborât pe bărbatul cu inimă mare, însă a ales să lupte pentru cele trei suflete nevinovate la care nu vrea să renunțe pentru nimic în lume.

      Copiii: Georgiana, Alexandra și Valentin dorm toți într-o singură cameră dărăpănată, se spală în frig și sunt nevoiți să meargă la toaletă în fundul curții. Nu au nici măcar un televizor care să-i mai facă să uite necazurile care le-au ucis copilăria.

      Când se simțea rău, bunicul meu avea o vorbă : “Pământul galben mă mai scapă, tataie!” Eram prea mic să înțeleg morala zicalei. Pământul este singurul care ne primește fără să facă diferențe. Săraci sau bogați, răi sau buni, frumoși sau urâți, toți ajungem în același loc.

      La final, avem nevoie de un singur om, cel care deschide pământul înaintea noastră.

       

      Morții “îi pun” o pâine pe masă.

      Mâinile lui Nicolae miros a lemn proaspăt tăiat, a durere și veșnicie. Fără să realizeze, el deține cheile spre lumea de apoi.

      Pentru el, pământul nu este rotund, este doar tare sau cleios. Cu palmele umflate de muncă, deschide drumul sufletelor chinuite. Nimeni nu are voie să rămână veșnic în lumea noastră.

      Noroi și frig. Ploaia mocănească lipește pământul de cazmaua care se îngreunează. Bărbatul continuă să sape. Știe că moartea nu așteaptă ca soarele să usuce cimitirul.

      Duce viața în spate ca pe o desagă încărcată cu dureri. Dacă ar scoate afară tot chinul trăit, nu ar mai rămâne nimic din el ca om. Doar o amintire a visurilor pe care și le-a făcut de-a lungul drumului.

      Ca orice om, a simțit că poate să iubească, că are în el atâta soare și atâta lună, atât pământ și atât cer, atât de oferit și multe așteptări.

       

      A luat-o cu un copil mic și unul în burtă. Celui nenăscut i-a dat numele său.

       Și-a cunoscut femeia ca orice bărbat normal, nu au cântat viori, vântul nu a gonit prin frunze și el nu a știut să facă jurăminte frumoase.

      De mic, nu am știut ce-i aia mamă, m-a părăsit. Am stat, o perioadă, la casa de copii până a venit tata să mă ia acasă. A trebuit să pun o pâine pe masă, așa că am învățat să curăț mormintele, să îngrop morții, orice ca să supraviețuiesc”, își începe  povestea Nicolae.

      Apoi, viața i s-a schimbat. Inima a început să-i bată pentru o femeie. În căsnicie, ea a venit cu doi copii dintr-o altă relație, Georgiana și Alexandra. Bărbatul nu s-a uitat în urmă, a privit doar spre viitor. Nu a pus întrebări.” Nu i-am reproșat, niciodată, că nu-s
      ale mele. Mai mult, pentru că atunci când am cunoscut-o era însărcinată cu Alexandra, am hotărât să o recunosc ca a mea, să nu fie trecut în certificatul ei: tată necunoscut. Apoi, a venit pe lume și Valentin, singurul meu copil de sânge”, ne-a mărturisit bărbatul.

      Casa râdea odată cu ei și lumea lui era perfectă. Schimbarea a venit brusc, ca o lovitura în moalele capului.

       

      Serviciile sociale recomandă ca cei mici să rămână cu Nicolae.

       

      Relația nu a funcționat așa cum a visat el. Femeia neglija copiii, iar lui, după o vreme, nu i-a mai oferit nicio atenție. El nu știa să spună cuvinte frumoase. Simțea că femeia își dorea altceva, că se plictisise. Viața de familie era grea – lipsuri multe, sacrificii care trebuiau făcute pentru copii. “În trecut, ea a mai plecat un an de
      acasă, fără să o intereseze de cei mici. S- întors, dar deja ceva se rupsese în mine, am încercat, dar n-am mai putut să trec cu vederea comportamentul ei, așa că am divorțat. A plecat din nou, iar copiii au rămas cu mine. S-a făcut și o anchetă socială din care reiese că cei mici doresc să locuiască la mine pentru că mama lor nu avea grijă de ei motivând că are o slujbă obositoare. Eu nu puteam să-i las în stradă,
      mai ales că am crescut fără mamă. Ce dacă nu-s ai mei, eu îi cresc, eu sunt tatăl lor. Numai eu știu cât mă chinui să-i cresc. Sună îngrozitor, dar când nu-s morți de îngropat, mi-e groază că nu am ce să le pun copiilor pe masă. Eu pot să mă culc cu burta goala, dar ei..? Toate s-au scumpit, vine iarna, avem nevoie de lemne, nu știu încotro s-o apuc”, ne spune bărbatul cu glas amar.

       

      Fetițele își doresc să nu mai facă baie în frig, iar băiețelul, o mamă!

       

      Două camere, atât înseamnă căminul lor. Două camere și patru suflete.
      Cei trei copii: Georgiana(13 ani), Alexandra(10 ani) și Valentin( 8 ani) dorm în două paturi suprapuse.

      – Cum dormiți, voi, aici?

      – Ea doarme în patul de sus și eu dorm cu fratele meu în cel de jos.
      De când a plecat mama îi este frică să doarmă singur, ne mărturisește fata cea mare.

       

      În bucătărie, lucrurile sunt vechi, ponosite. Dulapul, antic, susține greu câteva farfurii descompuse.

      Totul este vechi, și aragazul, și frigiderul – dacă ar fi să fac o listă cu cele necesare nu aș ști de unde să încep și unde să termin”, spune tatăl.

      Baia nu există, copiii se spală afară, dar nu și-au pierdut simțul umorului. Când le cerem să ne arate baia, vin și ne pun în față un lighean verde. Umorul poate fi, de multe ori, trist.

      Toaleta, marcă înregistrată pentru o Românie educată, este doar o construcție de lemn, undeva în fundul curții.

       

      Fetele, mici domnișoare, ne povestesc cu tristețe despre neajunsurile lor. “Tot ce ne dorim este o baie civilizată, cu toaletă și săpunele pentru fete. Nimic altceva”. Pentru ele, o dimineață frumoasă nu este una în care să privească soarele stând la malul mării, ci o dimineață în care să nu mai meargă, în frig, la baia din curte.

      Îl întrebăm și pe Valentin ce-și dorește cel mai mult. Băiețelul ne privește cu ochi triști și răspunde în șoaptă:” Pe mama”.

       

      Casa dărăpănată, singurul refugiu

       

      Bărbatul privește când la copii când la casă. Zidurile sunt netencuite și, pe alocuri, găurite. Câteva materiale de construcție, insuficiente, sunt depozitate în spatele căsuței mici. Din puținii bani pe care îi caștigă, tatăl mai cumpără, una alta pentru a petici, pe ici – pe colo, locuința.

      Când îmi rămân bani, încerc să mai repar câte ceva. E greu,
      materialele sunt scumpe, vine iarna – nu mai sunt bani de reparații.

      De multe ori, se gândește că dacă oamenii ar înceta să mai moară, ar lua cazmaua și ar planta, în fiecare zi, copaci. Copaci care să crească pe sufletele celor care zac în pământ. Să stea, apoi, și să privească cum, ramurile lor, se înalță către Dumnezeu.

      A văzut atâția oameni plecând din lumea asta. El i-a coborât în groapa eternă. Bogați și săraci, deopotrivă. Un lucru a înțeles din ce a văzut, că nu luăm nimic pe lumea cealaltă. Singurele valori care merită apreciate, cât ești în viață, sunt familia și sănătatea. Asta își dorește și el – copiii să fie bine și el sănătos pentru ai putea crește.
      În rest, totul este deșertăciune.

      Cimitirul, loc de muncă și de joacă.

      Pentru copii cimitirul este doar locul de muncă al tatălui. Cei mici sunt atrași de locurile unde muncesc părinții. Aleile dintre morminte devin locul lor de joacă. O imagine macabră – micuții se hârjonesc printre cruci și eternitate. O joacă nefirească, o copilărie fără vacanțe în străinătate sau parcuri tematice. În schimb, zâmbetele lor ar putea înveseli iarba crescută peste sufletele pierdute.

      Matematică macabră. Cel mic citește anii de pe cruci și încercă să afle câți ani au trăit cei îngropați acolo.

      ” 2022 – 1962, cât face, tati?” ” Puțin,tati, foarte puțin. Cat o viață de om.”

      Vântul își face loc printre cruci. Miros de toamnă și ploaie, picioare goale și multe dorințe. Să visezi la jucării în cimitir este îngrozitor. Copiii își fac de lucru pe lângă tatăl care îngrijește mormintele. Florile din jur au aceeași culoare ca și cele din grădină. Însemnătatea lor nu contează pentru fete – cele mici le privesc cu ochi
      de copil.

      La plecare, cel mic ne conduce până la poartă. Se cocoață pe gardul neterminat și ne privește cu speranță.

      Când mai veniți pe la noi?

      Când o să strangem un sac de fericire, copile”.

      Cei care vor să ne ajute să umplem sacul cu fericire pentru acești copilași necăjiți și pentru acest tată cu inimă de mama o pot face AICI:

      Împreuna facem diferența!

      Vreau să ajut!

      Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă, astăzi!

      Când guvernanții ne vor indiferenți, ar trebui să îi sfidăm și să le demonstrăm că schimbarea vine de la fiecare dintre noi. Nimic pentru stat, totul pentru români!

      Cea mai mare pomană este să oferim mâncare și o cană cu apă celor care au, într-adevăr, nevoie. Când un străin îți bate la ușă și îți cere o bucată de pâine, nu îi închide ușa în față, izgonirea unui om flămând este un păcat îngrozitor!

      Mâncarea și medicamentele – sunt bunurile moderne, primare, de care ar trebui să beneficieze, prin lege, oricine. Evoluția societății ne-a adus în situația în care nimeni nu ar trebui să mai fie înfometat sau să-i fie teamă de o boală banală. Și totuși, în România, există oameni lipsiți de aceste lucruri. Din păcate, mulți dintre ei sunt copii și bătrâni nevinovați.
      Exact cele mai vulnerabile pături ale societății.

      Vă propun să fiți alături de mine într-un proiect prin care oferim ajutor, permanent, persoanelor care au, cu adevărat, nevoie. Sunt mulți, nu îi putem ajuta pe toți, dar o pâine se poate transforma în 10 pâini, iar 10 pâini se pot înmulți în 100.

      Asociatia “Povesti cu zâne și cu zmei”!
      Cont Banca Românească RO11BRMA0999100093268115
      SWIFT/ BIC : BRMAROBU
      Banca Românească
      Bulevardul Carol I 50 Bloc 14B, Parter, Câmpina 105600 – România

      Premianți la şcoală, îşi trăiesc copilaria în chinuri groaznice.

      Abandonați de mamă, trăiesc cu pâine goală și se încălzesc la o ...

      Copil aproape orb

      Un copil aproape orb și frații săi se roagă pentru o pungă cu pufuleți

      Părăsiți de mamă, șase micuți trăiesc la limita supraviețuirii...

      Parasit

      Părăsit de soție, crește singur 7 copii

      Părăsit de soție, un bărbat bolnav crește 7 copii dintr-o pensie de ...

      Ai nevoie de ajutor sau ai cunoștința despre un caz? Ajuta-ne sa ajutam!

        Ajutor pentru acești copii crescuți de mama lor într-o casă ce stă să se prăbușească

        Un copil de numai doi ani și surorile sale trăiesc într-o sărăcie lucie, crescuți doar de mamă într-o casă care stă se prăbușească pe ei.

        Mănâncă mămăligă și așteaptă cu groază venirea iernii.

         

        Aș fi vrut să încep istoria cu : “A fost odată ca niciodată”, cu o țară îndepărtată în care trei copii își așteaptă ursitoarele, în fiecare seară, pentru a-și spune dorințele. Un băiețel vrea o împărăție cum nu s-a mai văzut, o fată visează la un laptop care să-i deschidă ușile spre lumi noi, o fetită speră la o rochie de domnișoară demnă de o prințesă.

        Din păcate, povestea începe cu „a fost odată ca întotdeauna în România…”. Trei copii așteaptă ceva de pomană – Ionuț vrea ceva de mâncare, Mihaela visează să fie prințesă, dar tremură în așteptare iernii, iar sora lor mai mare, Georgeta, își dorește un birou pe care să-și facă lecțiile și să scape de durerile crunte de spate pentru că este nevoită să scrie încovoiată pe un scaun șubrezit.

        În comuna Chiojdeanca, județul Prahova, la o margine de sat, drumul e prost și plin de excremente de animale. O casă sărăcăcioasă  pare aruncată la întâmplare, rătăcită într-o Românie indiferentă.

        În dreptul unei porți, Cristina ( mama copiilor) mătură un praf care pare etern. Un praf așternut pe sufletul unui întreg popor. Colbul unei istorii care se încăpățânează să ne evoce că sărăcia s-a născut pe meleagurile noastre. Șase perechi de ochi de copil privesc cu teama către noi și cu lăcomie spre pungile cu alimente pe care le-am adus. Le explicam că am venit să încercăm să-i ajutăm și că le-am adus ceva de mâncare. Expresiile copiilor se schimbă într-o secundă. Speranța! Cel mic, Ionuț( 2 ani și jumătate) privește în gol cu o maturitate apăsătoare care vorbește, fără cuvinte, despre chinul la care este supus. Vinovat fără vină! Îi punem un corn cu ciocolată în mânuțe. Pentru un copil, ciocolata este cadoul suprem. Băiețelul trist ține strâns cornul, de parcă ar vrea să se convingă că este real, că nu va dispărea.

        Muncește într-o fabrică de pufuleți.

        Alexa, mama copiilor, își începe povestea cu glas stins. “Pe primul soț l-am cunoscut la 15 ani. Eram o copilă ignorantă și săracă. După doar un an, la doar 16 ani, am născut-o pe Georgeta și trei ani mai târziu a venit pe lume Mihaela. Au început scandalurile. Era gelos, venea mereu băut, mă umilea și mă jignea. Când nu am mai putut să suport, am divorțat. Îmi era foarte greu singură cu doi copii și, după un timp, l-am cunoscut pe al doilea soț. Am sperat că lucrurile se vor așeza în viața mea. L-am născut pe Ionuț și mă gândeam că, în sfârșit, copiii mei vor avea o soartă mai bună. Nu a fost deloc așa. Istoria s-a repetat și cu al doilea bărbat. Am plecat și am înaintat divorț”. Acum, femeia muncește, în schimburi, la o fabrică de pufuleți unde câștigă un salariu de mizerie. În acest timp, fetele sunt și mamă și tată pentru frățiorul lor.

        Tavanul se poate prăbuși peste ei.

        Seara, când mama lor e la muncă, Georgeta și Mihaela  îi spun lui Ionuț povești inventate. Cum, într-o zi, va avea toate dulciurile și jucăriile din lume, cum vor trăi într-o casă mare și frumoasă unde pereții nu vor mai sta să cadă și, iarna, frigul nu le va mai mușca din trupuri.
        În timp ce mulți copii sunt târâți, îmbufnați, prin magazine pentru a-și alege pantofiorii, o pereche de piciorușe goale își trăiește copilăria în mizeria cotidiană.
        .
        Georgeta și Mihaela își doresc cu ardoare un laptop și un birou unde să-și facă temele pentru că  nevoite să scrie pe scaune. “Eu și sora mea suntem premiante, chiar dacă trăim în condițiile astea. Știm că învățătura e singura cale să ieșim din mizerie și sa reușim să ne ajutăm mama și frățiorul”.
        Acum, trăiesc într-o casă insalubră, tavanul aproape cade peste ei și miroase înfiorător a mucegai. Mâncarea lor de bază sunt cartofii și mămăliga. Norocul nu a fost, nici de data asta, de partea lor.

         

         

        NOTĂ: Așa cum procedez în toate campaniile mele, cei care vor să cunoască aceasta familie mă pot însoți, peste două săptămâni, când voi ajunge, din nou, la ei. Având în vedere că cele două fete, minore, și frățiorul lor sunt singuri în casă cât timp mama e la muncă, nu pot da adresa completă unor străini. Dacă vă îndoiți de autenticitatea cazului, puteți suna la primăria din localitate pentru informații despre această familie.Un copil de numai doi ani și surorile sale trăiesc într-o sărăcie lucie, crescuți doar de mamă într-o casă care stă se prăbușească pe ei.

        Cei care vor să mă sprijine în această campanie o pot face AICI:

         

        Împreuna facem diferența!

        Vreau să ajut!

        Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă, astăzi!

        Când guvernanții ne vor indiferenți, ar trebui să îi sfidăm și să le demonstrăm că schimbarea vine de la fiecare dintre noi. Nimic pentru stat, totul pentru români!

        Cea mai mare pomană este să oferim mâncare și o cană cu apă celor care au, într-adevăr, nevoie. Când un străin îți bate la ușă și îți cere o bucată de pâine, nu îi închide ușa în față, izgonirea unui om flămând este un păcat îngrozitor!

        Mâncarea și medicamentele – sunt bunurile moderne, primare, de care ar trebui să beneficieze, prin lege, oricine. Evoluția societății ne-a adus în situația în care nimeni nu ar trebui să mai fie înfometat sau să-i fie teamă de o boală banală. Și totuși, în România, există oameni lipsiți de aceste lucruri. Din păcate, mulți dintre ei sunt copii și bătrâni nevinovați.
        Exact cele mai vulnerabile pături ale societății.

        Vă propun să fiți alături de mine într-un proiect prin care oferim ajutor, permanent, persoanelor care au, cu adevărat, nevoie. Sunt mulți, nu îi putem ajuta pe toți, dar o pâine se poate transforma în 10 pâini, iar 10 pâini se pot înmulți în 100.

        Asociatia “Povesti cu zâne și cu zmei”!
        Cont Banca Românească RO11BRMA0999100093268115
        SWIFT/ BIC : BRMAROBU
        Banca Românească
        Bulevardul Carol I 50 Bloc 14B, Parter, Câmpina 105600 – România

        Premianți la şcoală, îşi trăiesc copilaria în chinuri groaznice.

        Abandonați de mamă, trăiesc cu pâine goală și se încălzesc la o ...

        Copil aproape orb

        Un copil aproape orb și frații săi se roagă pentru o pungă cu pufuleți

        Părăsiți de mamă, șase micuți trăiesc la limita supraviețuirii...

        Parasit

        Părăsit de soție, crește singur 7 copii

        Părăsit de soție, un bărbat bolnav crește 7 copii dintr-o pensie de ...

        Ai nevoie de ajutor sau ai cunoștința despre un caz? Ajuta-ne sa ajutam!

          Detalii Campanie

          La 79 de ani, își plânge durerea cu lacrimi amare. Ireal: “În numai o lună, mi-am îngropat ambii băieți, gemeni. Au făcut infarct, la trei săptămâni unul de altul. Am o pensie de 1100 lei și-mi cresc singură nepoții pe care mama lor i-a abandonat”

          Tatăl copiilor, unul dintre gemeni, a murit chiar sub privirile îngrozite ale băiețelului

          În localitate Aricești, județul Prahova, bunica Filofteia trăiește în durere, lacrimi și suferință. Povestea acesteia este cruntă. Băieții ei, gemeni, au plecat la cer, unul după celălalt, în numai trei săptămâni, de parcă viața pe pământ nu mai avea sens fără jumătatea pecetluită prin sânge. Ion Marin, unul dintre bărbații decedați, își creștea singur cei doi copii pentru că cea care le-a dat viață i-a părăsit încă de când erau de-o șchioapă. Acum, bătrâna de 79 de ani este și mamă și tată pentru cei doi nepoți ai săi, Mihaela și Cosmin, rămași singuri pe lume.
          Nu-și permite să cumpere prea multă hrană de la magazin,mănâncă ce plantează în grădină, cu ultimele ei puteri. Dintr-o parte din casa cad bucăți mari de tencuială, iar bunica a ajuns la capătul puterilor.

           

          Tanti Filofteia avea o viață liniștită. Văduvă, apucase să își vadă copiii mari și nepoții sănătoși. Băieții ei, gemeni, își făcuseră rostul lor în viață. Constantin plecase la muncă în Spania, iar Ion, rămas acasă, îi era ajutor de nădejde la bătrânețe.

          În urmă cu patru ani, în luna septembrie, sunetul telefonului i-a schimbat, pentru totdeauna,  cursul vieții. Vestea a picat ca un trăsnet. Băiatul din străinătate făcuse infarct și murise. Inițial nu a înțeles, de fapt nu a vrut să înțeleagă. A lăsat telefonul jos și, pentru câteva momente, și-a continuat treaba. Apoi, a dus mâna la inimă, parcă vrând să și-o smulgă din piept și să o înlocuiască cu cea a fiului decedat. „Oare de ce iarba nu m-a vrut pe mine? De ce Dumnezeu nu m-a chemat la El, cu ce i-am greșit de mi-a luat copilul?”, plânge bătrâna cu lacrimi amare.

          Răpusă de durere, a pregătit toate cele necesare pentru pomenirea băiatului plecat mult prea devreme dintre cei vii. Știa că, din clipa aceea, nu va mai ieși din hainele de doliu. Jumătate din suflet îi murise odată cu fiul ei. Timpul nu șterge durerea. Negrul, lacrimile și lumânările nu te lasă să uiți. Nimic nu mai era ca înainte, doar norii își vedeau, în continuare, de drumul lor. Și când făcuse pace cu Dumnezeu și acceptase fatalitatea, o altă nenorocire, aproape incredibilă, s-a abătut asupra bătrânei.

          “Bunico, l-am luat în brațe, l-am strigat, tata nu mă mai auzea, nu mă mai vedea”

          De la decesul băiatului din Spania abia trecuseră trei săptămâni când nepoata ei, plângând și tremurând din toate încheieturile, i-a dat vestea cruntă, se prăpădise și cel de-al doilea geamăn – un alt trăznet căzut peste ființa ei. Apoi, groaza de pe fața băiețelului, martor al morții, a paralizat-o. Lumea s-a golit, iar respirația nu a vrut să se oprească. “Cosmin, care atunci avea doar 9 ani, era palid ca ceara și plângea în hohote. Mi-a zis:<Mamaie, tata a murit. Dormeam cu el în pat și, dintr-o dată, i s-a făcut rău. A dus mâna la inimă și a început să geamă și să răsufle greu. Nu am știut ce să fac, bunico, cum să-l ajut. L-am luat în brațe, l-am strigat, dar nu mă mai auzea, nu mă mai vedea. Apoi, a suspinat și s-a stins>. Maică, în clipa aia mi-am dorit să se deschidă pământul și să mă înghită. Să nu-mi mai bată inima în piept. Îmi murise și al doilea copil. Fratele lui, cu care împărțise același pântec, nu a putut sta singur în ceruri și l-a chemat la el”, ne-a povestit tanti Filofteia cu glasul stins de durere.

          Lumea ei: O pensie de 1100 lei, o bucătărie  dărăpănată și o grădină ce le asigură hrana

          Dacă nu ar fi avut nepoții, știe că ar fi murit. Nicio mamă nu poate îndura o asemenea durere. Doar că micuții ar fi rămas singuri pe lume și doar Dumnezeu ar fi știut ce se alegea de ei. Mama lor i-a părăsit când micuțul Cosmin avea doar doi ani. S-a recăsătorit, are un copil, și nu mai vrea să știe de ei. Acum, bătrâna le ține loc și de mamă și de tată. Se chinuie, la limita supraviețuirii, dintr-o pensie de 1100 de lei și alocațiile de urmași ale copiilor. Bucătăria femeii e atât de dărăpănată încât cad bucăți mari de tencuială, punându-i viața în pericol. Aparatele casnice sunt atât de uzate încât nu mai fac față, iar bătrâna e nevoită să spele la mână pentru ca mașina automată, antică, și-a găsit sfârșitul. Nu are apă trasă în casă și atât ea cât și cel mic sunt nevoiți să care găleți grele de la puț. Bunica nu-și permite să cumpere prea multă mâncare de la magazin și e nevoită să lucreze pământul, cu ultimele ei puteri, ca să aibă ce pune pe masă. “Voi munci până îmi voi da cea din urmă suflare. Trebuie să-mi țin nepoțeii la școală, e singura lor șansă să-și facă un rost în viață. Fata este în clasa a XII-a, la un liceu din Ploiești și îi plătesc mâncarea și cazarea la cămin. Vine acasă numai la sfârșit de săptămână. Numai eu știu cât m-am chinuit să-i fac mari, cu câte sacrificii și lacrimi. Ăsta mic plânge că vrea și el calculator, jocuri, să simtă și el o bucurie. De unde să-i dau, maică, când eu abia pot să-i pun ceva pe masă?! Mă doare sufletul când văd cum se uită la colegii care au de toate, părinți care-i iubesc și le oferă ce-i mai bun. El e singur, săracu’, taică-su s-a prăpădit, iar maică-sa nu vrea să știe de el. Dacă mă duc și eu, copiii ăștia rămân ai nimănui”, ne-a spus, disperată, bunica.

          De Paște, mama l-a pus să-și facă bagajele, apoi i-a spus să nu mai vină la ea

          Cosmin a rămas acasă, cu mamaie, și învață la școala din sat. Este un copil retras și trist, marcat adânc de tragedia prin care a trecut. Imaginea tatălui mort lângă el nu o să îi dea pace niciodată. Ultima respirație pe care nu a mai auzit-o, ultimul „te iubesc” pe care nu i l-a mai spus, ultimul strigăt de ajutor pe care cerul l-a ignorat – toate au săpat în sufletul lui chinuit. Lumea din jurul lui s-a transformat în scrum în clipa în care, dintr-un pat, un suflet drag s-a ridicat spre cer, transformând camera într-un cămin de gheață. Un copil de 9 ani, cuibărit în brațele morții, încercând să-și tragă tatăl către lumină. “Nu-l lua acum, mai lasă-l încă o viață! Doamne, îți dau toate jucăriile mele, doar să mi-l dai pe tati înapoi, măcar puțin”. Și de parcă moartea tatălui nu era de ajuns, absența mamei, plecată demult, a lăsat răni adânci în sufletul lui micuț. De ce alți copii au mămică? Poate că greșise el cu ceva, altfel nu își putea explica de ce ființa  care i-a dat viață l-a părăsit? Într-o zi a ieșit pe ușă și nu s-a mai întors.

          “Mă mai suna, din când în când. Îmi promite că mă ia la ea în vizită, ca pe urmă să-mi spună că nu se mai poate. Și anul ăsta, de Paște, mi-a spus să-mi fac bagajele, să merg la ea câteva zile, apoi m-a sunat să-mi zică să stau acasă, că nu mai pot merge acolo”. Copilului îi dau lacrimile, dorul de tată, lipsa mamei, chinul bunicii – totul este prea mult pentru un biet suflet care încă nu și-a început urcușul în viață. Singura lui bucurie este pasiunea pentru aparatele electronice și-și dorește, cu ardoare, un laptop pe care bunica nu și-l permite.

          Noi îi putem ajuta să vadă o rază de lumină!

          Obosită de ani și de greutățile vieții, bătrâna îl privește cu o dragoste disperată. Soarta a lovit-o din toate părțile, dar știe că nu va renunța. Lovitură după lovitură, Dumnezeu  a pregătit-o pentru o viață luminată în eternitate.

          De multe ori, parcă aude pașii băieților prin curte. Iese în pragul ușii și își plânge durerea, încercând să-și ascundă lacrimile de cel mic.

          Porțile cimitirelor nu se închid niciodată. Există lumânări pe care nicio lacrimă nu le poate stinge. Ele ard suflete, flacăra lor se întinde dincolo de lumea reală, purtând cu ea dureri pe care doar damnații la viață le pot simți.

          Bunica aprinde o lumânare și încearcă să-și contureze în fața ochilor imaginea copiilor ei dispăruți. A învățat să plângă fără lacrimi și să urle fără glas. Un infern care o acaparează, zi după zi, purtând-o prin lume ca printr-un labirint fără ieșire.

          Împreună putem să-i oferim un strop de bucurie bătrânei pe care viața a lovit-o, fără milă, din toate părțile. Putem să alungăm durerea ce bântuie privirea unui băiețel care văzut și a trăit prea multe orori ce-i bântuie, încă, visele.

          Cei care vor să ajute această familie necăjită o pot face donând AICI:

          Asociația Povesti cu zâne și cu zmei
          RO11BRMA0999100093268115
          BRMAROBU
          Banca Românească
          Câmpina- România

           

          Împreuna facem diferența!

          Vreau să ajut!

          Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă, astăzi!

          Când guvernanții ne vor indiferenți, ar trebui să îi sfidăm și să le demonstrăm că schimbarea vine de la fiecare dintre noi. Nimic pentru stat, totul pentru români!

          Cea mai mare pomană este să oferim mâncare și o cană cu apă celor care au, într-adevăr, nevoie. Când un străin îți bate la ușă și îți cere o bucată de pâine, nu îi închide ușa în față, izgonirea unui om flămând este un păcat îngrozitor!

          Mâncarea și medicamentele – sunt bunurile moderne, primare, de care ar trebui să beneficieze, prin lege, oricine. Evoluția societății ne-a adus în situația în care nimeni nu ar trebui să mai fie înfometat sau să-i fie teamă de o boală banală. Și totuși, în România, există oameni lipsiți de aceste lucruri. Din păcate, mulți dintre ei sunt copii și bătrâni nevinovați.
          Exact cele mai vulnerabile pături ale societății.

          Vă propun să fiți alături de mine într-un proiect prin care oferim ajutor, permanent, persoanelor care au, cu adevărat, nevoie. Sunt mulți, nu îi putem ajuta pe toți, dar o pâine se poate transforma în 10 pâini, iar 10 pâini se pot înmulți în 100.

          Asociatia “Povesti cu zâne și cu zmei”!
          Cont Banca Românească RO11BRMA0999100093268115
          SWIFT/ BIC : BRMAROBU
          Banca Românească
          Bulevardul Carol I 50 Bloc 14B, Parter, Câmpina 105600 – România

          Premianți la şcoală, îşi trăiesc copilaria în chinuri groaznice.

          Abandonați de mamă, trăiesc cu pâine goală și se încălzesc la o ...

          Copil aproape orb

          Un copil aproape orb și frații săi se roagă pentru o pungă cu pufuleți

          Părăsiți de mamă, șase micuți trăiesc la limita supraviețuirii...

          Parasit

          Părăsit de soție, crește singur 7 copii

          Părăsit de soție, un bărbat bolnav crește 7 copii dintr-o pensie de ...

          Ai nevoie de ajutor sau ai cunoștința despre un caz? Ajuta-ne sa ajutam!