Părăsit de soție, un bărbat bolnav crește 7 copii dintr-o pensie de 800 de lei.
Culmea, trei sunt copii vitregi și nu vor să se mai întoarcă la mama lor din cauza abuzurilor la care au fost supuși
“O lacrimă are rădăcini mai adânci decât un zâmbet.”
Iulian Duică(63 de ani), un bărbat înrădăcinat în inima Teleormanului prăfuit. Brătășani, un sat uitat într-o Românie diformă. Are mâinile bătătorite de muncă grea, obrazul brăzdat de lacrimi și griji.
” Bine ați venit, copiii vă așteaptă cu nerăbdare. Sunt toți acasă, mai puțin Florică, l-am trimis la moara din sat”, ne întâmpină nea Milică, cum i se spune în sat.
Duce viața în spate ca pe o desagă încărcată cu dureri. Dacă ar scoate afară tot chinul trăit, nu ar mai rămâne nimic din el ca om. Doar o amintire a viselor pe care și le-a facut de-a lungul drumului.
Ca orice om, a simțit că poate să iubească, că are în el atâta soare și atâta lună, atât pământ și atât cer, atât de oferit și multe așteptări.
Și-a cunoscut femeia ca orice bărbat normal, nu au cântat viori, vântul nu a gonit prin frunze și el nu a știut să facă jurăminte frumoase.
” Toată viața, am muncit pe șantirele din țară ca mecanic auto pe utilaje grele. Nu am avut odihnă”, își începe povestea.
Apoi, viața i s-a schimbat. A cunoscut-o pe Elena. În căsnicie, ea a venit cu cinci copii dintr-o altă relație. Bărbatul nu s-a uitat în urmă, a privit doar spre viitor. Nu a pus întrebări, a simțit că poate să-i iubească pe micuți așa cum le iubea mama. De-a lungul anilor, s-au mai născut patru copilasi.
Casa râdea odata cu ei și lumea lui era perfectă. Schimbarea a venit brusc, ca o lovitura in moalele capului.
“Stau nemâncat ca să aibă ei”
Femeia lui a descoperit că mariajul nu e ca în filme. Copii mulți, organizare grea, bani puțini.
“ Intr-o zi, am venit acasă de la muncă și am găsit micuții plânși și nemâncațj. Elena ne părăsise pentru un alt bărbat. A căzut cerul pe mine, am crezut că-i doar un vis urât, că o să ma trezesc și totul va fi bine”.
Dar, coșmarul a fost real. Femeia plecase și-l lăsase pe nea Milica cu toți copiii – și ai ei și ai lor.
Și pentru că nicio nefericire nu vine singură, s-a îmbolnăvit și a fost nevoit să se pensioneze.
“Mi-au găsit mai multe artere înfundate, m-au operat, m-au purtat prin spitale și comisii ca, într-un final, să mă pensioneze pe caz de boala cu 800 de lei. Din banii ăștia, eu trebuia să am grija de toți. Nu cred că lumea înțelege cat de greu îmi e. Câte zile stau nemâncat, să aibă ei. Cum am învățat să fac mâncare, să fac teme, cum mă rog de cunoștințele care au copii să-mi dea mie haine rămase mici, cum caut disperat, prin sat, ceva de muncă, să fac un ban în plus, cum lacrimile lor îmi rup inima în bucăți”.
Între timp, fata și băiatul cel mare ai femeii au plecat să-și facă un rost la oraș. Au mai rămas în bătătură Mihaela, Florică, Marian, copii vitregi, și Elena, Alexandra, Cătălin și Andreea, făcuți împreună cu el.
Fata cea mare, în fiecare an, premiantă
Mihaela este ajutorul de nădejde a lui nea Milică. Este o fată tristă și tăcută, elevă în ultimul an la liceul Teoretic Olteni. Zâmbește forțat, nu știe altfel. În ciuda sărăciei lucie în care trăiește, este premianta clasei. Anul acesta, a terminat cu o medie generală peste nota 9. Face naveta, în fiecare zi, și când vine de la școală, își ajută tatăl vitreg. Face mâncare, are grijă de cei mici și ce mai e de făcut în casă și bătătură. Seara-tarziu, epuizată, se apucă să-și facă temele pentru a doua zi.
O întrebăm de unde are atâta putere.
” Școala e singura mea șansă să reușesc în viață. Nu mi-e ușor să văd cum colegii râd de hainele mele jerpelite, că mama ne-a abandonat, că eu ,niciodată, nu am bani să beau un suc, dar toate răutațile astea mă fac mai puternică. Am să reușesc în viață și am să-mi ajut tatăl vitreg și frații să trăiască mai bine. Vreau să văd, măcar o dată în viața, marea, muntele, să ies la o pizza, nici măcar la un bâlci nu am fost”, spune fata.
FEMEIA LE IA ALOCAȚIILE
“Mama ne-a lăsat singuri în gară, ca pe niște câini. Ne mânca mâncarea și ne blestema”
De mama lor, niciunul nu vrea să mai audă. Au îndurat prea multe abuzuri din partea ei.
“Ne bătea, ne înjura, ne mânca mâncarea, ne ținea dezbrăcați în frig. Și o pisica e mai bună mamă decât ea. Noroc că l-a luat pe tata Milică. Ne mai lovea doar când era el la muncă, apoi, ne amenința că dacă-i spunem, o să ne bată mai rău. El e total opus față de ea. Ne lasă nouă mâncarea lui, nu ne-a atins nici măcar cu un deget și se zbate să ne crească, chiar dacă nu suntem toți copiii lui. Mama nu ne-a mângâiat, niciodată. După ce a plecat, ne-a sunat și ne-a chemat în vizită la ea, într-o altă comună. Am plecat cu trenul și rămăsese să vină să ne ia de la gară. Nu a mai venit, ne-a lăsat acolo, ca pe niște câini. Ce mamă face așa ceva?!! Mai mult, ea ne ia alocațiile și le mănâncă cu iubitul ei și tata se chinuie să ne hrănească cu o pensie mizeră de 800 de lei”.
”Nu o vreau pe mama, era rea, vreau cea mai mare ciocolată din lume”
Cei mici nu înțeleg prea multe, doar că mama s-a săturat de ei, că nu-i mai vrea. O întrebăm pe mezina ce-și dorește mai mult, pe mama lângă ea sau dulciuri. Ne răspunde fără ezitare.
”Ciocolată, cea mai mare ciocolată din lume. Pe mama nu o vreau, era foarte rea cu mine, ne-a mărturisit micuța Andreea. Copiii din sat îi ocolesc, nu vor să se joace cu ei, că-s săraci, așa că singurii parteneri de joacă sunt animalele din curte.
“Merită mult mai mult decât pot eu să le ofer”
Bărbatului i se încețoșează ochii de lacrimi. Întoarce privirea și încearcă să se oprească din plâns. Doamne, cât de mult a vrut să le ofere și cât de puțin au!
De fapt, nu au nimic. Mâncarea abia dacă le ajunge de pe o zi pe alta, hainele, căpătate din mila oamenilor, le dau de la unii la alții până rămân niște zdrențe pe care nu le mai pot folosi.
“Nu regret, nicio secundă, că i-am oprit pe toți la mine. Sunt copii buni și cuminți și merită tot cei mai bun pe lumea asta, mult mai mult decât pot să le ofer. Dar, Dumnezeu e mare și le vede pe toate. Poate, o să vină și soarele în casa noastră”.
Statul i-a dat o pensie ridicolă de handicap și o strângere de mână.
România ridică din umeri când cetățenii ei au probleme. Dar noi putem să oferim un strop de fericire, un zâmbet curat pe fețele acestor copii nevinovați și chinuiți. Noi putem să ridicăm, măcar un strop, greutatea copleșitoare de pe umerii lui nea Milică.
Edit note:
Pentru că am primit foarte multe mesaje sa fac publică adresa, fac următoarea precizare: NU POT să dau adresa unor necunoscuți, nu pot să mă fac responsabil de cine le trece pragul. Acolo, locuiesc copii mici și un om bolnav. Cei care vor să trimită haine sau alimente, o pot face la adresa asociației mele sau pot contacta primăria din satul Brătășani, jud. Teleorman pentru a fi direcționați la adresă.
