Alexiei i-a fost răpită copilăria chiar de cea care i-a dat viață.

Avandonată , copila a devenit mamă pentru cei 3 frățiori ai săi ! Nu a plecat niciodată în vacanță, visează la o baie și o bucătărie care i-ar ușura viața și să vadă, măcar o data, marea!

Alexia este fetița de 13 ani pe care viața dură a forțat-o să se transforme în mamă pentru cei 3 frățiori ai săi. Nu a plecat niciodată într-o vacanță, iar marea, pe care o iubește atât de mult, a văzut-o doar la tv. Nicolas( 7 ani) este copilul care se va întreba mereu cu ce a greșit când, abia născut, cea care i-a dat viață a ales să-l abandoneze. Denis(12 ani) și Mihai(9 ani) mi-au mărturisit că nu-și mai amintesc dacă au fost neascultători, în acea zi blestemată, și au determinat-o pe mama lor să-i părăsească fără nicio remușcare.

Patru frățiori din comuna Marginea Pădurii, județul Prahova, sau mai bine spus, patru copilași cu cei mai triști ochișori din lume mă privesc tăcuți în timp ce le promit că-i voi ajuta. Speranța nu-i înviorează privirea Alexei când îi spun că, în curând, nu va mai găti în frig. Bucuria nu le luminează chipul celor mici când le creionez baia la care nu îndrăznesc nici să viseze. De ce? Pentru că au învățat pe pielea lor că oamenii maturi se joacă cu sufletele lor, apoi le strivesc nepăsători. Ei sunt micuții care au nevoie de o mână întinsă ! Iar noi putem fi răspunsul la strigătul lor mut de ajutor! Comunitatea România fără gură are puterea să le redea încrederea în oameni! Vă rog, citiți povestea lor !

Când am ajuns la Alexia, Denis, Mihai și Nicolas, ieșise soarele. Drumul printre dealurile pline de podgorii mă ducea cu gândul la Italia. Soare parcă răsărise peste răni rămase deschise. Acolo, “la capătul lumii”, patru suflete de copil nu mai speră la nimic bun.

Nu am văzut niciodată patru frați care să semene atât de mult între ei. Poate că durerea și lipsurile i-au transformat într-un singur suflet. Un suflet care suferă după o mamă căreia nu i-a mai păsat de soarta lor. Patru micuți cu cei mai triști ochi din lume. Acum ei nu se mai întreabă cu voce tare de ce mămica lor a ales să îi părăsească. Tatăl lor, Liviu, însă o face în fiecare zi.

“ De ce a ales să plece? Nu știu, nu am găsit răspuns nici după aproape 7 ani.”

Când soția l-a părăsit, lăsându-l singur cu patru copilași, nu a crezut că o să fie atât de greu. Erau tineri și își făcuseră o mulțime de planuri. Dumnezeu abia ce le trimisese ultimul băiețel, Nicolas, când nenorocirea l-a lovit cu forța unei vieți destrămate. Ziua aia, ziua în care ea a plecat, îi revine în memorie ca un coșmar de care nu poate scăpa.

A plecat la magazin si dusă a fost!

“Oprește-te puțin să merg până la magazin!”

Când femeia i-a spus că vrea să facă niște cumpărături, Liviu a privit ceasul de la telefon. Era târziu și trebuia să ajungă acasă. Se gândea la cel mic, trebuia hrănit, schimbat, supravegheat. A rugat-o să se grăbească. Femeia a zâmbit și s-a îndepărtat nonșalant. În jur, oamenii au continuat să își trăiască viața obișnuită. Ceasul de la telefon indica un timp ce părea ireal. Minutele s-au transformat în ore, orele în zile și zilele în ani. Femeia, nevasta lui, mama celor 4 copilași, nu s-a mai întors niciodată de la magazin. În timp ce el se uita prin telefon, ea a fugit!

Bărbatul a așteptat-o degeaba. Ea a preferat să fugă de responsabilități, să lase în urmă o familie care se construia în jurul ei, un copilaș abia născut și un bărbat depășit de viață și întrebări fără răspuns…

Gătesc într-o bucătărie improvizată cu pereți de plasă

Frățiorii se adună în jurul tatălui ca în jurul unui copac ce îi protejează de vremea urâtă. Pentru ei lumea este hâdă, iat tatăl este singurul lor sprijin.

Încerc să îi fac să zâmbească: mă privesc cu suspiciune; un ins care a venit să le promită că lucrurile vor fi altfel în viața lor.

Casa este veche, aproape o religvă.

Mă plimb prin camerele vechi : tavanele joase și scorojite, pereți crăpați, podele umflate: neputință și disperare. Tatăl copiilor a reușit să cumpere niște cărămidă, doar atât, insuficient pentru a putea construi o bucătărie și o baie.

“ Nu am ce să îi mai fac, am tot încercat să o cârpesc, dar e imposibil. In trecut, am făcut și prostii, din disperare, și am învățat din ele. Acum cresc câteva animale, vând ouă, lapte, muncesc cu ziua prin sat, fac tot ce pot să le pun ceva pe masă. Viața noastră e foarte grea și mă doare sufletul când plâng că vor și ei o cadă și un wc în casă, când eu și fetița gătim într-o bucătărie improvizată, pe care am făcut-o din resturi de materiale, cu pereți de plasă. Iarna este tare greu, mai ales pentru Alexia, însă mai mult nu pot, oricât aș încerca”, mi-a mărturisit Liviu, tatăl copiilor, cu glas amar.

“Marea îți șoptește prin cochilia unei scoici?”

Îmi îndrept atenția către Alexia. Fetița de 13 ani a cărei mamă i-a ucis copilăria. Are trei frățiori mai mici, o căsuță veche, un tată ce se chinuie să îi crească și cam atât. Ce nu are? Nu are speranțe, nu are visuri, nu are lucruri frumoase și nu are mamă. A plecat demult, a decis că viața alături de copiii ei este prea complicată. De atunci, copila a devenit adevărata mămică pentru frățiorii ei.

Ce îi poți promite unei fetițe care a preluat rolul de adult la doar 13 ani? Nu zâmbește, nu crede în nimeni și nu are puterea să viseze. Când vine de la școală, acasă nu o așteaptă nicio păpușă, nicio jucărie pentru fetițe. Lasă ghiozdanul lângă pat și merge în bucătăria rece unde, iarna, vântul îi muscă din trup. Frățiorii ei mai mici trebuie să mănânce, iar tatăl nu are timp, de fiecare dată, pregătească masa.

-Ce-ți dorești tu cel mai mult pe lumea asta?

Copila nu ridică capul din pământ. Îi este frică să-și pună sufletul pe tavă în fața unui străin. După un timp, răspunde șoptit, ca și cum nu ar avea acest drept.

“O bucătărie cu pereți adevărați, o baie reală, în casa, cu apă caldă de la robinet și…., se oprește, apoi, ridică ochii spre mine, izbindu-mă cu intensitatea privirii ei, …”și marea! Imi doresc să văd dacă este atât de neagră pe cât am auzit, dacă valurile îți șoptesc prin cochilia unei scoici”. Poate un suflet să sângereze? Eu zic ca da!

Haideți să fim noi minunea lor!

Copiii mă privesc din poartă. Nu mă întreabă dacă mă mai întorc pentru că nu sunt obișnuiți să creadă în povești. “ Să fiți cuminți!” Dar ei sunt cuminți, prea cuminți și prea responsabili pentru vârstele lor. Copilăria lor s-a pierdut undeva printre dealurile abia înverzite.

Toți așteptăm să ni se întâmple ceva bun pe lumea asta. Credem în șansă, în destin, în Dumnezeu sau în noi, dar ce așteptări pot avea niște copilași fără perspectivă, în cine își pot pune ei speranța? Poate în noi, poate în Dumnezeu sau poate nu așteaptă nimic bun. E groaznic ca un copil să își piardă speranța doar pentru că s-a născut într-un mediu defavorizat.

Poate că nu putem schimba lumea întreagă. Dar putem schimba lumea cuiva.

Pentru acești patru frați, din Marginea Pădurii, schimbarea începe cu puțin: o baie funcțională, o bucătărie în care să poată găti în siguranță, câteva lucruri care să le redea demnitatea unei copilării normale, o vacanță la mare — visuri mici, dar care pentru ei înseamnă totul.

Putem fi noi cei care aducem soarele în lumea lor! Cu o donație, cu un SHARE care ma ajuta sa le fac cunoscuta povestea, o faptă mică, dar importantă!

Pentru că, uneori, speranța are chipul unui străin care apare de nicăieri și face o minune.

Comunitatea România fără gură, haideți să fim noi minunea acestor copii!

Cei care vor să ofere o fărâmă de speranță Alexiei și frățiorilor ei o pot face AICI!

Asociația Povesti cu zâne și cu zmei

Lei: RO11BRMA0999100093268115

Euro: RO11BRMA0999100096596573

BRMAROBU

EXIM-Banca Românească

Câmpina- România

REVOLUT: 0732.142.777 – @romaniafaragura